Până la cooperativizarea agriculturii, în special până la cel de-al doilea Război Mondial, fiecare locuitor al comunei Smeeni își lucra singur pământul cu atelaje proprii (dacă avea). În comun se folosea numai islazul comunal.
Primăvara, de cum se topea zăpada, gospodarii începeau să-şi pregătească uneltele, in special plugul. Îl curățau de un unsoarea dată peste iarnă ca să nu ruginească, îşi ascuțeau fierul (cuțitul) la fierarul satului, în așa fel ca atunci când câmpul se va fi zvântat să nu piardă nici o clipă. Şi când toate erau gata și natura oferea condiții prielnice, țăranul din Smeeni își punea plugul în căruță, opincile în picioare, își lua ceva de-ale gurii, puțină tărie şi pornea la treabă.
Cât era ziua de mare, încălzit de razele binefăcătoare şi mult așteptate ale soarelui, cu mâinile întinse pe coarnele plugului își îndemna boii sau caii pe brazdă; un om la brazdă începând de la marginea ogorului, un om la cormană ca să nu se deniveleze locul şi să nu se facă șanțuri, în care ar putea bălti apa din precipitații.
Semănatul cei mai multi îl făceau cu mâna. La păioase își lega pistelca de gât (o bucată de pânză de sac în formă pătrată) un capăt îl ținea cu mâna stângă, iar cu dreapta împrăștia sămânța. La porumb lucrarea era puțin mecanizată, de roata plugului care mergea pe brazdă se fixa o cutie circulară din tablă care avea un orificiu reglabil prin care picau boabele pe brazdă, mai dese sau mai rare, după voia agricultorului.
După semănat se borănea (fărâmița) arătura cu boroana cu colți de fier, apoi se grăpa cu boroana întoarsă sau cu grapa confecționata din mărăcini, peste care se puneau, uneori şi nişte greutăți. În unele cazuri se urcau copiii, care aveau o mare plăcere. Cei care aveau, tăvălugeau arătura cu un tăvălug gros din lemn, un utilaj de formă cilindrică, lucrare care avea rolul să lipească sămânța de sol, pentru a încolți.
La prășitoare buruienile se răreau doar prin prașilă. După posibilități şi hărnicie: o praşilă, două, trei.
Cositul a reprezentat dintotdeauna o lucrare de mare însemnătate şi de mare satisfacţie, când recoltele promiteau producții mari. Cei mai înstăriți recoltau cu secerătoarea mecanică simplă, sau cu secerătoare-legătoare trasă de animale. Dar majoritatea sătenilor coseau manual. Se sculau de dimineață să cosească pe rouă să nu se risipească sămânța din spice. Cositul era o treabă pe care n-o putea face oricine. Cerea îndemânare şi forţă. Astfel, ori scuturai recoltau, ori înfigeai coasa în pământ. Începătorilor li se întâmpla destul de des asta.
După coasă urma legatul în snopi cu mohor verde, dar mai ales cu fire de grâu smulse de dimineață, pe rouă. Legăturile se răsuceau cu îndemânare şi iuțeala numai de ei știute, de ele in special, femeile, pentru că cel mai adesea bărbații coseau iar femeile legau şi strângeau în clăi, niște grămezi de snopi într-o formă de două linii încrucișate, dar deasupra se punea un snop sub formă de „vârf’. Aceste clăi se numeau „jumătăţi”. În clăi stăteau snopii până oamenii îşi făceau timp să treiere.
Treieratul se făcea fie pe arie, în curte, fie cu mașina de treierat (batoza) pusă în funcțiune mai întâi de un motor cu aburi, iar mai târziu cu combustibil. Treieratul în curte, pe arie, se făcea mai ales la orz, ovăz, mazăre şi fasole. In centrul ei se înfigea un stâlp puternic numit steajăr de care se lega odgoru (priporul), frânghie ce dirija mersul cailor înhămați la tăvălugul de piatră menit să zdrobească spicele.
Cu o seară înainte se stropea aria, se mătura bine se încărca cu recolta care urma să fie treierată şi după ce o usca soarele începea treieratul. Cât era ziua de mare copiii mânau caii în jurul steajărului, răsucindu-se şi desfăcându-se de zeci şi sute de ori până spicele erau bine scuturate. Din când în când se executa întorsul, treabă prin care se scoteau la suprafață spicele dedesubt care nu au fost scuturate suficient.
La batoză, treaba se lucra în echipă, numită „ceată”. Se uneau prieteni şi rude pentru că era nevoie de multe brațe de muncă. Care la cărat snopi, care la aruncat pe batoză (bărbații), cu o furcă în două coarne, de lemn şi cu coadă lungă, alții sus pe batoză la desfăcut snopii şi dirijați în batoză, alţii la saci şi la fundul batozei (femei), pentru îndepărtat şi aranjat paiele în grămezi, pentru „târâș”, iar copiii, în culmea fericirii contribuiau la transportul „târâșului” cu caii la cât mai mare distanța şi cât mai grupate, pentru ca paiele să nu se amestece cu ale altora.
Mare atenție au acordat bătrânii, bunicii şi străbunicii, păstrării cerealelor pentru un an sau mai mulţi, întrucât nimeni nu ştia cum va fi vremea în anul viitor, pentru recolte. Cerealele se păstrau în podul caselor, în camere nelocuite sau în gropi de bucate special amenajate. Le săpau, adânc în formă de ventuză, se ardeau bine, ba se lipeau şi văruiau ca să împiedice pătrunderea umezelii. Peste gropi se ridicau glugi de coceni sau căpițe de paie în același scop.
După Primul Război Mondial, locul acestor gropi a fost luat de magazii din lemn special construite şi de porumbare.
Aceste munci tradiționale ale câmpul sunt astăzi amintiri sau mai bine zis „istorie”. Sursa informațiilor de mai sus o găsiți pe comunasmeni.ro . De asemenea mai multe informații despre agricultura țăranilor din Smeeni, dar si din satele Bărăganului, la începutul secolului trecut, găsiți aici,