Satul Albești, parte a comunei Smeeni din județul Buzău, ascunde o istorie fascinantă ce se suprapune cu povestea unei biserici ridicate ca simbol al „răscumpărării”. De la artefactele culturii Gumelnița, vechi de 6.000 de ani, la rolul satului într-un scandal aristocratic ce a zguduit Țara Românească în 1844, Albești oferă un tablou complex al trecutului său.
Cultura Gumelnița și negustorii medievali
Primele dovezi ale vieții umane în Albești datează din mileniul V î.Hr., perioadă atestată prin ceramica culturii Gumelnița. Aceasta era una dintre cele mai avansate culturi neolitice, cunoscută pentru tehnicile sale avansate de prelucrare a ceramicii și pentru organizarea socială bine dezvoltată. Mai târziu, în secolele XV-XVI, documentele arată că negustorii din Albești tranzacționau cu cei din Brașov, semn al importanței economice a localității. Această activitate comercială a contribuit la consolidarea statutului localității pe harta regiunii. Alături de alte sate din zona Bărăganului, Albești era recunoscut pentru prosperitatea micilor sale comunități agricole, care sprijineau schimburile comerciale cu regiunile mai dezvoltate ale Transilvaniei.
În 1816, moșia Albești aparținea paharnicului Ștefan Catargiu, tatăl omului de stat Barbu Catargiu, pierit în condiții tragice. Ulterior, proprietatea a trecut la familia Sărățeanu, din care provine Ecaterina (Tinca sau Caterina) Vernescu. În timpul domniei lui Ion Caragea Vodă (1812-1818), clăcașii s-au mutat pe actualul amplasament al satului, beneficiind de apropierea de Călmățui și de protecția față de inundații. Noua așezare a fost denumită Albești sau Cacaleți, după platoul pe care a fost stabilită vatra satului.
Crima din 1844: Revolta Europei
Anul 1844 a adus satul în atenția publică printr-o crimă care a implicat membri ai aristocrației. Ioan Vernescu, președintele Judecătoriei Buzău, a fost acuzat de orchestrarea asasinatului vărului său, Dumitrache Vernescu, pentru a-și ascunde relația adulteră cu soția acestuia, Ecaterina. Uciderea a fost realizată de doi robi, Constandin și Tudora, la ordinul serdarului (comandant de oaste).
„În seara zilei de 3 aprilie, <pă la nouă ceasuri evropenești>, era omorât, în curtea casei sale din Buzău, Dumitrache Vernescu. Ocârmuitorul județului se va grăbi să anunțe evenimentul procurorului județului, cerându-i imperativ <să se poată descoperi săvârșitorul unei asemenea nelegiuite fapte>. La patru zile de la asasinat, procurorul se adresa Divanului Dreptății precizând împrejurările în care acesta s-a produs:<L-au și lovit și cu o măciucă în cap și dându-l jos fără grai l-au hârșit până l-au lăsat mai mult mort decât viu și din care urmare și-a dat obștescul sfârșit>”, povestește astăzi istoricul Alexandru Gaiță, de la Arhivele Statului Buzău, potrivit site-ului historia.ro, care citeaza cotidianul buzoian Opinia.
Procurorul, venit la fața locului chiar în seara crimei, identifică rapid ucigașii boierului:doi dintre robii acestuia, țiganii Constandin și sora acestuia, Tudora. Arma crimei, un baston prevăzut cu un cuțit, avea să fie descoperit a doua zi, chiar în grădina casei unde a avut loc crima. Interesant de știut este că țiganul Constandin fusese eliberat din închisoare chiar în noaptea crimei, la insistențele personale ale șefului Judecătoriei Buzău, serdarul Ioan Vernescu. Mărturiile celor doi țigani le indică anchetatorilor că în spatele crimei se află chiar șeful Judecătoriei, cel care avea o relație extraconjugală cu soția victimei, Ecaterina.
Din raportul prezentat de procuror pe 15 aprilie, reiese că țiganul Constandin a mărturisit, în cadrul interogatoriului, luat a doua zi după crimă, că a fost îndemnat să își ucidă boierul de către serdarul Ioan Vernescu. La rândul său, în prezența oamenilor justiției veniți de la București, șeful Judecătoriei „a răspuns numai niște încurcate împleticiri”.
După finalizarea cercetărilor au fost trimiși în fața justiției:serdarul Ioan Vernescu, robii victimei, în frunte cu Constandin, sora sa Tudora, Dumitru Constandin, Ilinca sora lui Constandin, Neculae sin Licsandru Herghelegiu, Stan țiganu, vizitiul serdarului, aprodul Gheorghe de la Tribunal, Ioniță sin Ion din Lipia, slugă în curte, potcovarul Stanciu țiganu, serdarul D. Sărățeanu, socrul decedatului, și pitarul Costache Vernescu, fratele răposatului.
Se dovedește că în noaptea crimei, șeful Judecătoriei îl trimisese pe aprodul Gheorghe la reprezentantul poliției pentru a cere eliberarea țiganului Constandin din pușcărie. Fiind refuzat, însuși serdarul Vernescu a mers la casa polițistului, solicitându-i „slobozirea țiganului subt cuvânt că nu este vinovat și face trebuință de ajutorul soției răposatului”.
Deși tribunalul hotărăște condamnarea la moarte a serdarului Vernescu și a țiganului Constandin, domnitorul Gheorghe Bibescu comută pedeapsa la „muncă publică înlăuntru ocnelor pe vreme mai mult sau mai puțin îndelungată”. Reacția unor importanți oameni ai vremii, precum Mihail Kogălniceanu, nu întârzie să apară, domnitorul fiind aspru criticat. Însuși Kogălniceanu semnează un articol intitulat „Lipsă de călău în Valahia”, în ziarul din Iași, „Propășirea”. Se pare că în spatele deciziei de renunțare la pedeapsa cu moartea s-au aflat și „frații” masoni care, profitând de împrejurări, au derulat un atac asupra autorității concomitent cu campania de dezrobire a țiganilor.
Ancheta a scos la iveală manipulările și corupția epocii, iar cazul a fost comentat inclusiv în publicații din Berlin, Viena și Paris.
În final, scandalul crimei de la Buzău va fi mușamalizat. țiganul criminal va beneficia de Decretul 511, publicat cu ocazia onomasticii țarului Nicolae I, iar pedeapsa capitală va fi comutată la ocnă pe viață și la o bătaie constând în 200 de toiege. Serdarul Vernescu își păstrează rangul, așa cum reiese dintr-un document din arhive, datat în 1846.
Crima și modul în care a fost gestionată au atras atenția nu doar asupra slăbiciunilor sistemului juridic, ci și asupra tensiunilor sociale și economice dintre clasele privilegiate și cele defavorizate.
Biserica „Sfântul Dimitrie”: O construcție simbolică
Legenda locală susține că Ecaterina Vernescu, (Tinca Vernescu) copleșită de remușcări, a ctitorit biserica din Albești pentru a „răscumpăra” crima soțului. Pisania din 1958 menționează: ,,Această sfântă biserică s-a zidit din temelie în anul 1853-1855 în timpul episcopului Filotei de către familia Vernescu˝.
Totuși, documente mai vechi indică faptul că biserica a fost construită în realitate de Dumitrache Sărățeanu între 1817 și 1822, fiind ulterior extinsă de Ecaterina. Dumitrache, un personaj marcant al epocii, a fost un boier influent și ctitor al mai multor lăcașe de cult în zonă. De asemenea, acest lăcaș de cult este văzut de comunitatea locală drept un simbol al continuității și al legăturii dintre generațiile care au trăit pe aceste meleaguri
Argumente istorice și arheologice
Prezența preotului Nicolae sin popa Ioan în 1851 și existența unor cărți liturgice din 1811 susțin ipoteza unei construcții anterioare. De asemenea, un Penticostar din 1810 conține o notă despre „biserica din satul Cacaleți”, vechiul nume al Albeștiului. Aceste documente și obiecte arată că biserica era deja o parte esențială a comunității începutului de secol XIX.
Tradiția locală povestește despre ctitorii familiei Sărățeanu, al cărei membru marcant, Dinu Sărățeanu, este legat de legenda „înjugării ursului”. Această poveste ilustrează reputația de forță și curaj a familiei, care a influențat dezvoltarea întregei regiuni. De asemenea, însemnările găsite pe cărțile de ritual reflectă implicarea activă a acestei familii în susținerea și întreținerea lăcașului de cult. Într-o perioadă marcată de instabilitate politică, contribuțiile boierimii la viața religioasă aveau și rolul de a consolida identitatea locală.
Transformări și renovări
Biserica a suferit modificări semnificative între 1883 și 1982. Ecaterina Vernescu a extins construcția și a adăugat un pridvor, iar pictura originală a fost realizată de D. Todorescu, cel care a pictat și Biserica din Valea Botei. De asemenea, catapeteasma a fost pictată pentru prima dată de Gh. Nicoleanu. Aceste lucrări au înnobilat biserica, transformând-o într-un reper cultural al comunității.
Cutremurul din 1977 a afectat grav edificiul, care a fost reconstruit și repictat de Octavian Teodorescu. Lucrările de reparații au fost finalizate sub conducerea preotului Vasile Dinu, iar pisania a fost rescrisă pentru a reflecta aceste modificări. Noul text menționează contribuția benevolă a enoriașilor, demonstrând devotamentul localnicilor pentru păstrarea patrimoniului spiritual. În timpul acestor lucrări, s-a acordat o atenție deosebită păstrării elementelor arhitecturale originale, astfel încât biserica să-și păstreze farmecul istoric.
Monumentul eroilor
Curtea bisericii adăpostește un monument dedicat eroilor locali. Satul Albești a pierdut 35 de ostași în Războiul pentru Reîntregire (1916-1919), iar 3 victime civile au fost ucise de trupele germane în 1944. De asemenea, 17 ostași au luptat în Războiul de Independență din 1877, contribuind la marile schimbări din istoria țării. Fiecare nume înscris pe monument reprezintă nu doar un sacrificiu, ci și o moștenire spirituală pe care generațiile următoare o păstrează cu mândrie.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, multe familii din Albești și-au pierdut membrii în luptele intense care au marcat această perioadă. În amintirea acestora, comunitatea a decis ridicarea unei cruci comemorative, devenind un loc de pelerinaj local pentru evenimente precum Ziua Eroilor.
De-a lungul anilor, satul a fost marcat de tragedii, dar și de un profund spirit de unitate. Monumentul eroilor din Albești rămâne un simbol al sacrificiului și al legăturii dintre trecut, prezent și viitor.
Rolul bisericii în viața comunității
Dincolo de funcția sa religioasă, biserica „Sfântul Dimitrie” a fost întotdeauna un centru social și cultural pentru locuitorii satului. În perioada interbelică, lăcașul de cult a servit drept spațiu pentru întâlniri comunitare, organizarea de serbări religioase și diverse acțiuni caritabile. În timpul celor două războaie mondiale, biserica a fost un refugiu spiritual pentru localnici, oferindu-le sprijin și liniște într-o epocă marcată de incertitudini.
De asemenea, preoții care au slujit aici au jucat un rol crucial în menținerea legăturilor sociale și educaționale din sat. Prin implicarea lor, multe familii au avut acces la resurse de bază, iar copiii au beneficiat de inițiative educative în spiritul tradiției creștine.
După 1989, odată cu revenirea libertății religioase, biserica din Albești a cunoscut un proces de revitalizare. Enoriașii, alături de preoți, au lucrat pentru renovarea clădirii și au organizat evenimente culturale care au reunit comunitatea.
O mărturie a trecutului
Biserica din Albești nu este doar un lăcaș de cult, ci un simbol viu al istoriei acestei localități. De la crimele aristocrației și rolul său ca biserică a „răscumpărării”, până la transformările din timpul secolelor XIX și XX, acest monument rămâne un martor tăcut al evenimentelor care au modelat regiunea.
Pentru locuitorii din Albești, această biserică este mai mult decât un edificiu religios. Ea este o punte între generații, o amintire vie a rădăcinilor lor și un exemplu de solidaritate și credință. Prin grija și devotamentul comunității, biserica „Sfântul Dimitrie” continuă să fie o sursă de inspirație pentru toți cei care pășesc pe aceste meleaguri.
Surse selctive historia.ro, paulnegoita.ro, Istoria cu Mari
