Inainte de intrarea in Postul Paștelui, de Lasata Secului, la Smeeni are loc un obicei stravechi, moștenit de locuitorii comunei din tată în fiu, numit Dihornița, adică trecerea de la iarnă spre vară şi mai ales începutul lucrărilor agricole.
Iniţial, dihornița era denumirea unui obiect din lemn scobit la mijloc, prevăzut cu un orificiu central, care se umplea cu păcură utilizată la ungerea osiilor de la căruţe. Bătrânii au asociat acel obiect cu focul si astfel, numele obiectulului s-a transformat în numele obiceiului.
Pentru a alunga spiritele rele, pe ulițele satului se aprinde focul, imediat după lăsarea întunericului, iar flăcarile sunt intreținte pâna aproape spre dimineată cu anvelope uzate.
Pe vremuri, spun oamenii că focul se aprindea şi cu lemne, coceni de porumb şi haine rupte, nefolositoare, iar arderea acestora înseamna alungarea spiritelor rele, trecerea într-un nou sezon, înnoire.
Potrivit revitei Helis, obiceiul analizat este un ceremonial nocturn de reînnoire a timpului calendaristic, care însumeazã practici și tradiții complexe de eliberare a energiilor prin excese alimentare și bahice, manifestãri carnavalești, ritualuri de alungare a relelor. Mai mult decât atât, existã un sens religios al sãu, acela de pregãtire și așteptare a Învierii Mântuitorului, prin purificare, asumare a privațiunilor postului, instaurarea împãcãrii și armoniei atât în familie, cât și în comunitate.
Anul acesta la Smeeni obiceiul nu a fost uitat, însa nu a mai avut aceeași amploare ca in anii trecuti.
Datorita vântului care a batut destul de tare pe tot parcursul zilei de duminică, focul nu a mai fost aprins pe ulițele din sat, ci la un kilometru departare de ultima locuință, pe câmp, acolo unde flăcarile nu ar fi pus în pericol satul.
Inarmați cu zeci de cauciucuri uzate, cațiva localnici din Smeeni au sărbatorit Dihornița până târziu in nopate, cu muzică de la boxele masinilor și cu câteva pahare de vin și bere. Au luat si cativa copii cu ei, spun ei pentru ca tradiția să meagă mai departe și să nu se piardă in negura timpului.
Din pacate insă, obiceiul se pare că se pierde, deoarce in ultimii, ani din ce in ce mai puțini săteni din Smeeni îl mai practică.