În comuna buzoiană Smeeni, primăvara nu vine doar cu verdeață, ci și cu o problemă care „atârnă” greu pe umerii crescătorilor de animale: zeci de tone de lână care nu mai au nicio valoare. Într-o Românie care odinioară își îmbrăca populația din producția proprie, astăzi asistăm la un spectacol grotesc: materia primă autohtonă devine deșeu, în timp ce magazinele sunt pline de „lână fină” adusă de peste mări și țări, la prețuri de lux.
Smeeni: 20.000 de oi și o bogăție de care fug toți
De mai bine de două saptamâni, în Lunca Călmățuiului, forfota este la ea acasă. (VEZI VIDEO MAI JOS) Este perioada tunsului oilor, un ritual care altădată aducea profit și bucurie în gospodării. Astăzi, însă, fiecare mișcare a foarfecii adaugă un nou strat de disperare pentru cei aproximativ 50 de crescători de ovine din comuna Smeeni. Cu un efectiv de aproape 20.000 de capete, matematica dezastrului este simplă și dureroasă: de la o singură oaie se strâng minimum 3-4 kilograme de lână. La nivelul comunei, rezultă o cantitate uriașă, de peste 50-60 de tone de materie primă.
„O ducem la gunoi, că în altă parte nu avem unde. Dacă ne prinde primăria că o aruncăm pe câmp, ne amendează. Am sunat peste tot, nu se cumpără”, mărturisește cu amar un localnic din satul Lucieni. Detalii aici
Situația este confirmată și de autoritățile locale. Viceprimarul comunei, Răzvan Nicula, recunoaște impasul: deși s-au făcut demersuri pentru a contacta procesatori, răspunsurile sunt fie refuzuri categorice, fie condiții imposibil de îndeplinit. Puținii colectori care mai acceptă lâna oferă un preț simbolic: 0,8 lei pe kilogram. Mai mult costă transportul decât materia primă în sine.
Trecutul „daracelor” vs. Prezentul „chinezăriilor”
Contrastul dintre generații este izbitor. Pe vremuri, în satele buzoiene nu exista gospodărie fără gheme de lână. Existau centre speciale unde lâna era dusă la „darac”, procesată, transformată în fir și apoi împletită manual în pulovere, șosete sau pături care durau o viață. Era o economie circulară naturală, care oferea nu doar haine călduroase, ci și demnitate producătorului.
Astăzi, paradoxul este total. Plătim sute de lei pe articole de îmbrăcăminte etichetate ca fiind din „lână fină”, produse în străinătate, adesea amestecate cu materiale sintetice. În acest timp, lâna pură din Smeeni stă depozitată prin poduri sau grajduri, ocupând spațiu ani la rând, până când proprietarii, învinși de realitate, o încarcă în remorci și o duc la groapa de gunoi.
„Dacă ar veni cineva să i-o dau, o dau și degeaba, numai să ne scape de ea”, spune Ștefan Iosif, un alt crescător din Smeeni, subliniind absurdul situației: o resursă naturală de excepție a ajuns să fie tratată ca un deșeu toxic.
Eșecul de la Făgețelu, și speranța transformată în fertilizator
Problema nu este doar locală, ci una de sistem național. În urmă cu aproximativ trei ani, speranțele oierilor s-au aprins odată cu anunțul construirii celei mai mari fabrici de procesare a lânii din România, la Făgețelu, în județul Olt. Proiectul, o investiție masivă de peste 180 de milioane de lei, promitea să preia întreaga cantitate de lână din țară pentru a produce materiale izolante bio pentru construcții și industria auto.
Din păcate, birocrația și blocajele financiare au lovit crunt. Deși se dorea a fi un pilon al industriei românești, proiectul a întâmpinat dificultăți majore după ce contractul de ajutor de stat a fost reziliat sau amânat, lăsând investiția într-o stare de incertitudine. Deși antreprenorii încearcă să continue cu fonduri private, impactul masiv care ar fi trebuit să salveze cantitatile urase de lână din intrega țară, a întârziat să apară.
În acest context, la nivel național se caută soluții alternative, una dintre cele mai fezabile fiind transformarea lânii în Gricultură pentru agricultură. Sub formă de peleți, lâna devine un fertilizator cu eliberare lentă, extrem de bogat în azot și potasiu, care ajută și la retenția apei în sol. Există deja mici inițiative private în Transilvania care produc astfel de peleți, însă fără o rețea națională de colectare și subvenționare a transportului, pentru ciobanii din Smeeni această soluție rămâne doar o știre citită pe internet.
O resursă care cere respect
Lâna nu arde ușor, nu se descompune rapid și ocupă volume imense. Este, prin definiție, o problemă de mediu dacă este aruncată necontrolat, dar este o mină de aur dacă este procesată. Până când autoritățile centrale nu vor înțelege că sprijinirea unor centre regionale de colectare și procesare este o prioritate nu doar economică, ci și ecologică, drumul lânii din Smeeni va rămâne același: de pe spatele oii, direct în groapa de gunoi a istoriei moderne.
Este un strigăt de ajutor al unei întregi bresle care vede cum munca lor de o viață este călcată în picioare de o piață globalizată care preferă plasticul în locul fibrei naturale. Până atunci, în Smeeni, „zăpada” de lână proaspăt tunsă rămâne doar un memento trist al unei industrii care a uitat să își prețuiască propria bogăție.
