Istoria unei comunități nu este doar o înșiruire de date cronologice, ci o sumă de eforturi, viziuni și oameni care au crezut în progres. Recent, am redescoperit în paginile de arhivă ale ziarului „Viața Buzăului”, ediția din 7 septembrie 1968, un portret fascinant al comunei noastre, surprins într-un moment de maximă transformare. Intitulat sugestiv „File de monografie: SMEENI”, (vezi articolul complet in linkul de mai jos). Pagina de ziar, scrisă cu aportul invatorului Ion Gh. Tigau, ne oferă o fereastră rară către o epocă în care comuna noastră își definea profilul modern, sub protecția răbdătoare a firului de apă al Călmățuiului.
Atmosfera unei epoci în schimbare
În 1968, Smeeniul trăia un paradox fericit. Pe de o parte, era mândria unei istorii ce cobora până la hrisovul lui Pătrașcu-Vodă din 1558, iar pe de altă parte, era cuprins de febra „urbanizării”. Ziaristul de atunci descria cu entuziasm cum casele noi, acoperite cu țiglă și dotate cu antene TV (o raritate atunci!), schimbau fața vechiului sat.
Era vremea în care tractoarele Universal 650 ale I.M.A. Smeeni deveniseră simbolul muncii câmpului, o „retrospectivă a celor nouă ani de la înființare” care promitea prosperitate.
„Certitudinile” de ieri: Fundația de azi
Ceea ce numim astăzi infrastructură de bază, în 1968 erau considerate adevărate victorii ale progresului:
Sănătate: Un spital modern deservit de 6 medici și 14 cadre medii, cu un spațiu verde de 4 hectare și condiții ce păreau atunci de neimaginat: încălzire centrală și chiuvete în fiecare cameră.
Tehnologie și Comunicare: Smeeniul avea propria stație de radio-amplificare, unde entuziastul doctor Mihail Mihailide realiza emisiunea „Ora locală” pentru cei peste 1.200 de abonați.
Consum și Confort: Comuna se mândrea cu 86 de televizoare și 360 de aparate de radio. Astăzi, când suntem conectați global la o secundă distanță, cifrele de atunci ne amintesc de unde am plecat.
Sămânța schimbării
Cu opt ani înainte de aparitiei articolului amintit, un alt cotidian celebru in acele vremuri, ziarul „Munca” publica un articol despre Smeeni, intitulat sugestiv „Un orășel din mijlocul Bărăganului”. Autorul, L. Barbieri, descria cu uimire cum „ulicioarele întortocheate” și casele din nuiele acoperite cu stuf deveneau amintire, lăsând locul caselor noi cu etaj și șoselelor asfaltate.
Încă de atunci, Smeeniul pulsa de viață:
Cultură: Zeci de artiști amatori activau în cor, brigăzi artistice și echipe de teatru.
Educație: Existau deja două școli mari unde 24 de învățători și profesori se ocupau de educarea a sute de copii.
Sănătate: Spitalul rural, construit cu câțiva ani înainte, era deja apreciat de toți locuitorii, având pavilioane, secție de contagioși, farmacie și chiar baie publică.
O paralelă între generații
Dacă în anii ’60 se vorbea despre „zodia socialismului”, noi, astăzi, privim aceste realizări prin prisma muncii bunicilor și părinților noștri. Ei au pavat drumurile pe care mergem noi azi și au ridicat școala care, în 1964, își serba deja centenarul.
Atunci, ca și acum, „Drumul sării” și „drumul vinului” rămân arterele vitale ale unei comunități care a învățat să înfrunte „lava amiezelor de vară” pentru a-și statornici destinul.
O moștenire ce merge mai departe: In memoriam Ion Gh.Țigău
Nu putem încheia această incursiune în trecut fără a-l aminti pe cel care a vegheat la păstrarea acestor mărturii istorice: învățătorul Ion Gh. Țigău. Consultant activ în redactarea acestei monografii, domnul Țigău a rămas în memoria colectivă drept omul care și-a pus amprenta decisivă asupra învățământului din Smeeni în perioada dificilă de după cel de-al doilea război mondial.
Eforturile sale de a educa generații întregi și pasiunea cu care a studiat istoria locului sunt astăzi recunoscute oficial: în semn de profundă prețuire, una dintre străzile comunei noastre îi poartă astăzi numele. Este un simbol al faptului că Smeeniul nu își uită dascălii care au transformat „buchea cărții” într-un far de lumină pentru comunitate.
Sursa acestor informatii si fotografiile originale le gasiti aici
