Cum a luat naștere Căminul cultural din Smeeni în secolul trecut din 64 de mii de ore de voluntariat

De la „conacul bântuit” al boierului Hiotu la strălucirea lustrelor de pe malul Călmățuiului, povestea Căminului Cultural din Smeeni rămâne, și în 2026, o lecție despre puterea unei comunități de a se reinventa. Arhivele anului 1958 (vezi sursele de documentare mai jos) scot la iveală o cronică fascinantă a trecerii de la opaiț la cinematograf.

O „suflare omenească” unită de același scop

În vara anului 1958, ziarele vremii — România Liberă și Contemporanul — descriau o comună Smeeni aflată în plină metamorfoză. Sub arșița dogoritoare a stepei buzoiene, s-a petrecut atunci un fenomen care astăzi pare greu de imaginat: întregul sat s-a mobilizat pentru a ridica o clădire care să le schimbe destinul cultural.

Nu a fost doar o construcție de stat; a fost o operă colectivă. Cifrele arhivelor vorbesc de la sine: 64.000 de ore de muncă voluntară. Localnicii, de la simpli țărani la învățători și medici, au înfipt sapa în pământ în noiembrie 1957, iar în mai puțin de un an, zidurile „înveșmântate în alb” erau gata să primească oaspeți. Oameni precum Ștefan Nedelcu, Costică Popa sau Aurel Popescu au rămas în istoria locului ca lideri ai acestui efort monumental.

Contrastul dintre vechi și nou: De la blestem la maternitate

Un detaliu mai puțin cunoscut, dar cu o puternică încărcătură simbolică, este legat de clădirea aflată în imediata apropiere a căminului cultural, astazi adăpostind Dispensarul uman din comună.

Este vorba despre fostul conac al boierului Hiotu, o construcție veche, cu uși masive din stejar, sculptate manual, marcate de trecerea timpului. În anii ’50, această clădire a fost reutilizată și a găzduit maternitatea comunei Smeeni. În contrast puternic cu trecutul său aristocratic, spațiul devenise unul al vieții și al speranței: camere albe, paturi curate și primele țipete ale noilor născuți ai satului.

Muzeul din Smeeni – cum s-a născut și cum a dispărut definitiv din peisajul cultural al localității

Transformarea conacului într-o maternitate reflectă schimbările profunde prin care trecea comunitatea – o trecere simbolică de la o lume veche, rigidă, la una orientată spre viitor, în care sănătatea și grija pentru oameni deveneau priorități publice. Alăturarea căminului cultural și a maternității nu era întâmplătoare: cultura și viața, educația și continuitatea se întâlneau, astfel, în inima Smeeniului.

Simbolistica era puternică: în timp ce vechiul conac, cu aura sa stranie, era transformat într-o maternitate modernă unde răsunau primele țipete ale noilor născuți, viața socială a satului se muta din „fosta cârciumă” în noul Cămin Cultural.

Dotări de ultimă oră pentru anul 1958

Căminul din Smeeni, botezat inițial „Vasile Roaită”, nu era o simplă sală de adunări. Pentru acele timpuri, dotările erau de un lux tehnologic surprinzător:

• Cinematograf: Dotat cu aparate de proiecție românești „I.S. Tehnocin 2 – București”.
• Sala de spectacole: Împodobită cu lustre impunătoare și o cortină de catifea fumurie.
• Educație: O bibliotecă vastă și săli de lectură unde „țăranii muncitori” puteau citi la lumină electrică, abandonând definitiv fitilul lămpii cu gaz.
• Tradiție: Scena era decorată cu scoarțe (covoare) lucrate manual de femeile din sat, îmbinând estetica modernă cu arta populară locală.

Moștenirea unui „flăcăiandru” devenit istorie

Articolele din 1958 vorbeau despre „spiritul creator înaripat” al locuitorilor. Dincolo de propaganda specifică perioadei (referirile la 23 August sau gospodăriile colective), rămâne esența: Smeeniul a încetat atunci să mai fie un sat „sterp” pe malul Călmățuiului.

Inaugurarea căminului a coincis cu un avânt de modernizare care a adus prima linie de înaltă tensiune, radioficarea satului și asfaltarea drumurilor. Ceea ce jurnaliștii numeau atunci „un fapt obișnuit în raionul Buzău” era, în realitate, mândria unei comunități care își vedea efortul de mii de ore transformat într-un simbol al civilizației.

Astăzi, privind înapoi spre acele fotografii restaurate ale anului 1959, înțelegem că acel edificiu alb nu a fost doar o clădire, ci locul unde Smeeniul a început să „viseze departe”.

Mai jos redam intocmai articolele din presa acelor vremuri pentru a va crea o imagine completa a felului in care a luat nastere acest edificiu cultural in Smeeni.

Articol preluat din România Liberă — Marți, 19 august 1958 – nr. 4310

„Satul părea „golit” de oameni. Clădirea aceea mare, înveșmîntată în alb, cu grădinița ei plină de flori roșii și straturi de iarbă proaspăt tunsă, strînse în curte tot ce era suflare omenească în sat. De fapt, oamenii cunoșteau localul acesta nou centimetru cu centimetru.

Într-o zi de noiembrie a anului trecut, ei înșiși înfipseră sapa în pămînt ca să pună fundația; tot ei așezaseră, apoi, cărămidă peste cărămidă la zidurile care se înălțau. Cînd o văzuseră terminată la roșu, avuseseră sentimentul unui părinte ce-și privește copilul devenit flăcăiandru; mai tîrziu, fiecare scaun sau bec adus la cămin căpătase simbolul unei avuții cîștigate în comun… Cine a muncit mai cu sîrg la construirea căminului? Ștefan Nedelcu, Costică Popa, Aurel Popescu, Chiriță Manda… de fapt, aproape toți oamenii din Smeeni. Iar acum, cu toții veniseră la inaugurarea căminului cultural „Vasile Roaită” din Smeeni.

În scriptele bilanțiere care se vor face cu prilejul zilei de 23 August în raionul Buzău, acest eveniment va fi consemnat prin creșterea cu încă o unitate a numărului instituțiilor culturale. Față de diversitatea realizărilor din ultimii ani înfăptuite în acest raion — darea în folosință a căminului cultural din Smeeni — va avea valoarea unui fapt obișnuit, petrecut într-un sat ca oricare altul din raionul Buzău. Și totuși, această nouă unitate cuprinde în ea toată istoria vieții satului din ultimii ani.

Dacă ar fi să ne gîndim doar la linia de înaltă tensiune ce a electrificat multe sate din raion, printre care și Smeeni, la școala terminată acum doi ani, la radioficarea parțială a satului, la șoselele noi și drumurile asfaltate, la spitalul care e aproape gata, la baia populară — avem în față un succint bilanț al înfăptuirilor din anii puterii populare.

Acest singur amănunt e foarte semnificativ: căminul cultural funcționa într-o fostă cîrciumă, iar acum țăranii muncitori și-au mutat lăcașul de cultură într-o clădire nouă, cu cinematograf, sală de spectacole, stație de radioficare, bibliotecă.”

Articol preluat din ziarul „Contemporanul” din 12.07.1958

„O comună de șes, Smeeni, așezată în apropierea albiei Călmățuiului. Am găsit-o învăluită într-o arșiță dogoritoare și în monotonia nesfârșitei întinderi a stepei.

În jurul noului cămin cultural forfotea o lume împestrițată, de toate vârstele. Oamenii își priveau mândri opera și îi cercetau ultimele detalii (luaseră la ridicarea construcției 64.000 de ore de muncă voluntară).

Dar nu numai despre clădire este vorba, al cărei aspect arhitectonic într-adevăr impresionează, ci mai ales despre ceea ce se petrecea în conștiințele celor prezenți acolo. Ce poate fi mai revelator?

Lustrele care împodobesc tavanul sălii de spectacole, cabina de proiecții înzestrată cu două aparate noi, de fabricație românească „I.S. Tehnocin 2 – București”, biblioteca, sălile de lectură, cabinele pentru actori – și acestea. Impunătoarea construcție este, prin însăși frumusețea ei, un factor de educație artistică.

Dar mai important ni s-a părut ceea ce gândesc cei din Smeeni – țăranii muncitori, învățătorii, agronomii, medicii de acolo etc. Existența reală a căminului le-a înaripat spiritul creator. Ei văd acum departe, visează, concep planuri.

— Aici, în această sală fastuoasă, vom purta discuțiile noastre despre marea superioritate a gospodăriei agricole colective. Filme documentare, aparate de proiecție, vizite ale țăranilor colectiviști cu o experiență înaintată, experimentări cu diferite soiuri de cereale, în condiții deosebite de dezvoltare, conferințe ale agronomilor – toate acestea vor face obiectul planului nostru de muncă — ne spune directorul căminului.

În curtea străjuită de salcâmi și plopi, rânduiți ca niște străjeri în jurul căminului, poți urmări cele mai diverse discuții. Smeenii sunt buni agricultori și crescători de vite. Dar ei nu cunosc încă toate tainele pământului.

Comuna se sprijină pe o albie vastă, rămasă acolo din vechile procese geologice. De la Costești și până la vărsarea Călmățuiului se întinde multă argilă. Terenul e sterp, cu puncte albicioase și degradat din pricina nefolosirii. Ce e de făcut? Aici, la cămin, se vor discuta toate. Pământul va fi studiat în amănunțime. Va fi trezit din nepăsarea-i letargică.

Smeenii visează o vale înfloritoare, cu grădini de legume și cu livezi de pomi. Biblioteca îi așteaptă. Lumină electrică „s-a introdus” mai de mult, tot prin muncă voluntară. De-acum înainte pot zăbovi până târziu deasupra cărților, la ceasurile când altădată fitilul de lampă agoniza în propria-i neputință.

Spitalul care se construiește va folosi cele mai moderne aparate medicale. Medicii vor putea opera și noaptea, dacă va fi necesar. Cei din corul înjghebat de învățători de-abia așteaptă să-și înceapă repetițiile pe noua scenă, a cărei cortină de catifea fumurie nu s-a desfăcut încă pentru ei.

Furat de mirajul visurilor care capătă viață, am ajuns lângă o clădire veche, ale cărei uși masive, sculptate, mi-au atras îndeosebi atenția. Roase de ploi și crăpate, ca niște uși de cavou, păreau o apariție stranie în albeața și prospețimea varului care le înconjura.

Mi s-a explicat că este fostul conac al unui boier pe nume Hiotu. Nevasta sa, o nevropată, își potolea simțurile exaltate migălind cu dalta în lemnul de stejar al ușii. M-am apropiat. În fiecare dreptunghi tăiat în lemn mă priveau parcă din altă lume mici basoreliefuri, reprezentând monahi și sfinți, fantome bizantine, bizare apariții grotești de o fixitate și inerție cutremurătoare.

Cumplita vedenie mi-a fost alungată de un strigăt ascuțit venit dinăuntru. Am intrat în niște încăperi albe unde am găsit, în micile paturi imaculate, noii născuți din Smeeni. Trimiteau prin ferestrele casei, lumii de afară, triumfătoarele lor țipete. Era o maternitate.

Fantoma boierului Hiotu, a nevestei sale și a monahilor încremeniți dispăruse undeva în albia secetoasă a Călmățuiului. În curtea căminului, de pe scena împodobită cu minunate scoarțe lucrate de mâinile țărăncilor din Smeeni, corul ridica un imn de slavă Partidului. Căminul își începuse noua activitate.