Călmăţuiul buzoian – de la o vale inundabilă în urmă cu jumătate de secol, la perioade lungi în care azi ramâne fără apă

Pe malurile Călmăţuiului, un pârâu nevăzut de majoritatea românilor, se află dovada unui efort național de mare amploare din anii ’70-’80: transformarea unei văi inundabile din Bărăganul buzoian în pământ agricol productiv. Pentru localnicii din Smeeni și comunele învecinate, această poveste nu este doar istorie – este un capitol în formarea identității și economiei lor rurale.

Epopeea Călmățuiului: De la mlaștină la „Grânarul” Buzăului

Istoria modernă a bazinului hidrografic Călmățui începe cu o promisiune scrisă în paginile ziarului Scînteia. În anii ’80, regimul comunist lansase o ofensivă totală împotriva naturii sub lozinca „recuperării pământului”.

În 1982, jurnaliștii vremii vorbeau despre o suprafață de 54.400 de hectare ce urmau să fie redate agriculturii – echivalentul a trei sferturi din Insula Mare a Brăilei. Problema era cronică: Călmățuiul nu era chiar un râu, ci mai degrabă un curs de apă leneș, care se pierdea în bălți și mlaștini, provocând sărăturarea solului.

Articolele din ziarul vremii, Scînteia din vara anului 1982  surprind atmosfera de atunci când autorităţile locale, inginerii responsabili de proiect și agricultorii discutau despre „formula optimă de organizare a şantierelor”. Se vorbea despre lucrări „de la izvoare până în aval”, despre două canale principale deja în curs de regularizare și despre efectele vizibile ale intervenţiilor asupra albiei râului.

Punctul zero – Smeeni

Aici, Gheorghe Dinu, președintele CAP Smeeni din acea vreme devenise figura centrală a transformării. El vorbea cu speranţă despre pajiştile ce urmau să apară acolo unde mai înainte era sărătură și teren neproductiv. Dorinţa sa era ca noua zonă să devină „o vale a fertilităţii”, loc în care apa controlată să hrănească culturile și animalele din gospodării.

În acea perioadă, statul comunist investea masiv în agricultură; multe proiecte majore de irigaţii şi drenaj făceau parte dintr-un plan naţional de modernizare a agriculturii, uneori finanţat şi cu ajutor extern.

 Cronologia lucrărilor din anii ’80

După primele articole din 1982, lucrările continuau în 1983 și 1984, conform documentelor de arhivă. Deși materialele publice originale de presă din acei ani sunt mai greu de găsit astăzi, ele reflectau aceeași direcție: consolidarea infrastructurii hidrotehnice și tehnice în lunca Călmăţuiului. Scopul era clar: drenajul zonelor mlăştinoase, reconstruirea sistemelor de irigaţii, regularizarea albiei şi pregătirea terenului pentru agricultură mecanizată.

În multe cazuri, comunităţile din Smeeni și localităţile din jur îşi aminteau cum utilajele grele de drenare a canalelor și muncitorii au trecut prin sate, aducând cu ei promisiunea unei recolte sigure, dar și costul unor sacrificii: pământ retezat, peisaj schimbat, oameni adaptaţi la munca organizată în cooperativă.

• Tehnologia vremii: S-a lucrat cu un punct experimental al Academiei de Științe Agricole, unde s-au forat puțuri pentru a coborî nivelul pânzei freatice.

• Rezultatele timpurii: La Smeeni, apa în fântâni scăzuse deja cu 2 până la 4 metri, semn că drenajul funcționa. Oamenii de atunci visau la o vale plină de animale care să pască pe fostele sărături.

1983: Romantismul cazmalei și „Proba de foc”

Un an mai târziu, în iulie 1983, Călmățuiul nu mai era doar o problemă de inginerie, ci una de onoare pentru oamenii muncii. Ziarul Scînteia descria șantierul cu un lirism aproape poetic, vorbind despre „sonorități deosebite” și „stafeta romantismului revoluționar”.

Mii de brigadieri UTC-iști (Uniunea Tineretului Comunist) au „descălecat” în Bărăgan. Nu aveau tehnologia de azi, dar aveau o disciplină de fier și promisiunea că vor „intra în istorie”. S-au săpat kilometri de canale de desecare sub dogoarea soarelui, tinerii învățând că râul nu este un curs de apă, ci un organism care trebuie „educat” să curgă spre recoltă, nu spre pierzanie.

1984: Trenurile cu piatră din Gara Cilibia

Până în 1984, bătălia părea câștigată. Călmățuiul, râul „capricios” care se pierdea în pădurea Spătaru, fusese în sfârșit îmblânzit. Inginerii, sub comanda unor oameni precum Ion Ungureanu, îi dăduseră o albie clară, lungă de 53 de kilometri.

Zilnic, gara Cilibia tremura sub greutatea vagoanelor încărcate cu piatră de râu. Se lucra frenetic în sectoarele 8 și 9, între Smeeni și Caragele. „Plombăm digurile”, spuneau muncitorii, în timp ce ridicau bariere de piatră împotriva infiltrațiilor. Era anul în care satele Costești, Gherăseni, Smeeni și Rușețu simțeau că, în sfârșit, pământul de sub picioarele lor nu mai este un inamic, ci un aliat.

Moștenirea epocii de aur vs. Realitatea climatică

După căderea regimului comunist, multe dintre proiectele gigantice de irigaţii şi drenaj au fost fie abandonate, fie adaptate noilor realităţi economice.

Privind din perspectiva ultimilor ani, efortul depus atunci pare desprins dintr-o altă lume. Dacă în 1982 problema era prea multă apă care săra solul, în ultimii ani (2024-2025), Călmățuiul a oferit o imagine dezolantă: a secat complet. Presa ultimului deceniu a vuit de disperarea ciobanilor din Smeeni care își vedeau animalele murind de sete pe fundul crăpat al râului pe care părinții lor l-au îndiguit cu atâta trudă.

În vara anului 2024, Călmățuiul a secat complet. Pe fundul râului, acolo unde UTC-iștii visau „cursuri spre recoltă”, au rămas doar mii de pești morți și scoici crăpate sub soare. Localnicii din Smeeni au privit neputincioși cum animalele lor, obișnuite să bea din râu, sufereau de sete pe un islaz pârjolit.

Nici calitatea apei nu mai este cea de odinioară. Ne amintim cu totii de scandalul din 2021, vezi aici  când Călmățuiul a devenit alb ca laptele la Smeeni, din cauza unei poluări chimice masive.

Ironia sorții: infrastructura de canale gândită în ’82 pentru sănătatea solului” a fost folosită de poluatorii moderni pentru a deversa reziduuri toxice.

În 2025, un nou „front” s-a deschis: reabilitarea Canalului de irigații Călmățui, subsistemul Stâlpu-Costești. Paradoxal, acum nu mai fugim de apă, ci o căutăm cu disperare. Stațiile de pompare pe care brigadierii le visau în ’83 sunt astăzi refăcute cu fonduri europene și tehnologie de ultimă oră, încercând să repare ceea ce schimbările climatice au stricat.

Astăzi, nu mai avem „Eroi ai Muncii Socialiste”, dar avem fermieri care se luptă cu seceta digitalizată. Din 2025, prin Programul Național al ANIF, (vezi aici ) se lucrează la reabilitarea canalelor de irigații (Canal Vest și Canal Est), încercând să refacă ceea ce s-a lăsat în paragină după 1990.

Acum, în 2026, administrația locală din Smeeni si alte 5 administrații locale din Băraganul Buzoian participă la alte proiecte majore in lunca Călmătuiului– cum este parcul eolian Vifor, care aduce beneficii economice și infrastructurale comunităţilor locale de aici.

Recitind arhivele din presa comunista a anilor ’80  se simte o melancolie ciudată. Oamenii aceia, cu cizme de cauciuc și fețe arse de soare, credeau cu tărie că stăpânesc viitorul.

Diferența este că acum, în era digitală, am învățat că pământul nu este un inamic ce trebuie „recuperat” forțat, ci un partener care ne avertizează prin tăcerea râului secat. Călmățuiul ne-a dat pământul, dar acum ne cere înapoi respectul pentru fiecare picătură de apă.

Se așterne din nou tăcerea peste Bărăgan, dar este o tăcere care așteaptă an de an, sub pământul de la Smeeni, sunetul ploii izbăvitoare.

Acest articol a fost documentat folosind arhivele Scînteia (1982-1984), articolele de pe  smeeni.com, presa locala din Buzău și rapoartele de mediu din perioada 2010-2025.