Într-o zi obișnuită de muncă, pe când soarele cobora domol peste câmpurile Smeeniului, țăranul Gheorghe Iancu se întorcea acasă, cu spinarea obosită și gândul la o mămăligă caldă. Dar ceasul odihnei avea să se prefacă, fără veste, într-o întâmplare vrednică de cronica satului.
Ajuns la poartă, Gheorghe găsi ușa încuiată. Bătu o dată, de două ori. Nimic. O strigă pe nevastă-sa, Leanca, dar răspuns nu veni. Cuprins de mirare și de un gând neliniștitor, țăranul își adună puterile și izbi ușa cu umărul, de o dărâmă din balamale.
În casă, Leanca zăcea pe jos, tulburată și fără grai. Întrebată de ce nu deschisese, femeia se bâlbâia, neștiind ce să răspundă. Gheorghe, cu inima strânsă, începu să caute prin odaie, ca omul care simte că adevărul se ascunde unde nu trebuie.
Și adevărul nu s-a lăsat mult așteptat.
Ridicând capacul unei lăzi mari, unde se păstrau lucruri de preț și haine bune, Gheorghe dă peste Ion Neagu Țăndărel, țăran din sat, ascuns ca un iepure prins în capcană. Într-o clipită, lada deveni scenă de teatru, iar casa – tribună pentru o dramă cu iz de comedie amară.
Țăndărel sări din ladă, Leanca îi ținu isonul, iar Gheorghe, orbit de mânie, apucă ce-i veni la mână și îl altoi pe rival cu o strașnică trânteală, lăsându-l fără simțire. Vecinii aveau să afle mai târziu că iubirea, când se ascunde în ladă, iese greu întreagă.
După această întâmplare, Leanca și amantul ei au dispărut din comună, fugind împreună, lăsând în urmă o casă goală, o ladă cu capacul rupt și un sat întreg cu subiect de vorbă pentru ani buni.
Așa s-a scris, despre Smeeni in ziarul Adevarul din anul 1903, în vremuri în care lumea fierbea, iar necazurile mari se amestecau cu păcate mărunte. O poveste de râs și de plâns, în care viața a fost, ca întotdeauna, mai năstrușnică decât orice ziar.
