Într-o Românie în plin proces de modernizare și schimbare socială, anii 1870 au fost martorii unei lupte neobosite pentru dreptate și supraviețuire. În inima Buzăului, la Smeeni, țăranii s-au ridicat împotriva unui sistem care, deși promitea libertate și proprietate, se dovedea a fi un mecanism bine uns pentru a menține privilegii și inegalități.
Totul a început în anul 1864, când a fost promulgată Legea Rurală. În mod ideal, aceasta trebuia să ofere țăranilor dreptul deplin de a-și păstra pământurile, garantându-le astfel stabilitatea și mijloacele de trai. Articolul 1 al legii era clar: clăcașii rămâneau stăpâni deplini pe terenurile pe care le aveau în posesie. Cu toate acestea, legea ascundea o capcană, subtil introdusă în articolul 16, care permitea boierilor să acapareze cele mai fertile pământuri ale țăranilor. Sub pretextul necesității comasării terenurilor dispersate, boierii puteau forța țăranii să accepte schimburi dezavantajoase, oferindu-le în loc terenuri sterpe, sărate, sau acoperite cu pietriș.
La Smeeni, acest drept, aparent garantat de lege, a fost pus la încercare de către moșierul Gună Vernescu. Folosindu-se de articolul 16, acesta a încercat să îi forțeze pe țărani să se mute de pe pământurile fertile pe care le cultivaseră timp de generații, trimițându-i la marginea moșiei, unde terenul era impropriu agriculturii. Țăranii, care trăiau din munca pământului și își găseau identitatea în legătura lor cu pământul strămoșesc, au refuzat cu hotărâre să renunțe la ceea ce considerau a fi dreptul lor sacru.
În fața acestei opoziții, Vernescu a apelat la Comitetul permanent județean pentru a arbitra disputa, sperând că legea va fi de partea lui. Însă țăranii au refuzat să se supună acestei instanțe. Pentru a-i constrânge, boierul a adus în sat forța publică, având la dispoziție nu doar autoritatea legii, ci și sprijinul unui frate, judecător la Tribunalul din Buzău.
Ziua de 26 septembrie 1873 a fost una de confruntare deschisă. Gună Vernescu a trimis la Smeeni un adevărat alai de autorități, însoțit de 40 de dorobanți călare, înarmați cu bice și săbii, sub comanda unui ofițer. Scopul era simplu: intimidarea și forțarea țăranilor să accepte decizia favorabilă boierului. Dar țăranii din Smeeni erau pregătiți să își apere drepturile. Peste 200 de oameni, înarmați cu răngi, furci, măciuci și leuci, s-au adunat pentru a-și proteja pământurile. Însoțiți de femei și copii, aceștia au întâmpinat autoritățile cu zgomot și amenințări, refuzând orice tentativă de impunere a unei noi delimitări a terenurilor.
În fața acestui zid de hotărâre, autoritățile au încercat să intimideze mulțimea, dar țăranii, înfierbântați de nedreptățile suferite anterior, s-au năpustit asupra dorobanților. Aceștia au fost trântiți de pe cai, dezarmați și loviți. Trăsurile autorităților au fost oprite, iar dorobanții, care proveneau în mare parte din familii chiaburești, și care aveau datoria să impună ordinea, au fost puși în defensivă.
Ziua următoare, represaliile au început. Autoritățile, dornice să restabilească ordinea, au lansat o serie de arestări, aducând țăranii la penitenciar. Până pe 12 octombrie 1873, doar 10 dintre ei au fost capturați, restul fugind sau ascunzându-se. Printre cei arestați s-au numărat Manta Țîrcă, Constantin Luca, Radu Dumitru, și alți săteni care au refuzat cu tărie să fie supuși voinței boierului. În timpul interogatoriilor, aceștia au declarat răspicat că nu vor renunța la pământurile lor, fiind hotărâți să lupte până la capăt.
Ancheta a durat trei luni, timp în care 28 de țărani au fost aduși în fața tribunalului. Abia la 18 decembrie 1873, ordonanța de trimitere în judecată a fost redactată, iar capii mișcării au fost desemnați: Ion Damian și Andrei Toma. Aceștia au fost acuzați că s-au opus autorității, oprind trăsura procurorului și atacând dorobanții.
Episodul de la Smeeni nu a fost un simplu act de revoltă, ci un simbol al luptei țărănimii împotriva abuzurilor comise de moșieri. În timp ce în alte părți țăranii renunțau, descurajați de nedreptăți și opresiune, cei din Smeeni au continuat să lupte pentru pământurile lor, arătând că, în fața nedreptății, nu există altă cale decât rezistența.
Această poveste de la Smeeni rămâne un exemplu de curaj și determinare, o lecție despre cum, atunci când legile sunt folosite pentru a oprima, oamenii simpli pot deveni adevărați eroi în lupta pentru dreptate.
Sursa acestor informatii poate fi gasită pe biblioteca-digitala.ro