Acasă Evenimente Cum a fost mutat satul Smeeni în actuala vatră, datorită deselor inundații...

Cum a fost mutat satul Smeeni în actuala vatră, datorită deselor inundații din lunca Călmățuiului

1187
0

Cei care astăzi locuiesc in satul Smeeni, știu de la străbunii lor că localitatea se afla pe partea cealaltă a Călmătuiului, în apropierea locului în care astăzi se află Biserica de la Fântâna Tămăduitoare. Stră-străbuncii actualilor smeenari au fost nevoiți să se mute cu sat cu tot, pe la jumătatea secolul al XVIII-lea din cauza deselor inundații ce aveau loc în lunca Călmățuiului. Unele date despre istoria așezării au fost prezentate in 1968 de preotul Ilie Georgescu, cu prilejul marcării centenarului bisericii din Smeeni.

Aceasta menționează că vechea vatră a satului a fost pe grindul de lângă apa Călmăţuiului, care astăzi este de arătură, de o parte şi alta a șoselei Smeeni-Buzău, în apropiere de fântâna miraculoasă de azi, pe partea dreaptă a pârâului Ruşavăţ. Preotul precizează că mai înainte, aici au fost şi alte așezări, așa cum o dovedesc descoperirile arheologice desfășurate în zonă.

Pe vremea când s-a mutat satul, erau cam 30-40 locuințe modeste, cu o cameră și tindă, învelite cu stuf, paie şi coceni. Erau ridicate în apropiere de curtea boierească, pe o singură uliță, cu direcția esţ-vest. Lângă curte, ce era situată aproape de drumul spre Sălcioara, la capetele terenurilor arabile de pe lunca, era biserica construită de proprietar, conacul și biserica fiind din zid și piatră, iar casele sătenilor din gard și pământ.

La nord de curtea boierească era „ceairul”, adică suprafața de teren pentru pășunatul vitelor, totul împrejmuit cu șanț, despre care învățătorul Ion Gh. Ţigău spunea că urmele se văd şi astăzi. Acest șanț ajungea până, aproape de matca viroagei, ce mai târziu a devenit Călmățuiul, rolul lui fiind de a opri revărsările și inundațiile cât și drenarea apelor de ploaie şi a celor din topirea zăpezilor.

Planul satului Smeeni pe VATRA VECHE

După mărturia lui moș Petre Radu prin viroagă era apă mai mult toamna, iarna și primăvara, vara fiind mai mult seacă. Pentru a avea apă de băut, sătenii destupau vinele de apă, de atunci rămânând ceea ce în 1927 (şi apoi în 1990), presa a numit „Fântâna miraculoasă de la Smeeni„.

Viroaga de lângă sat era Călmăţuiul, albia cea mai largă şi mai adâncă, din partea de nord, numindu-se Iazul Agăi, probabil de la rangul boieresc de agă al unuia din proprietarii locului, Mitiţă Filipescu. I se mai spunea şi „Eleşteu”, nume care se mai păstra şi în 1943, avea stăvilar și pește (caracudă galbenă).

După mutarea satului în vatra nouă, (perimetrul actual), apa eleșteului a fost abătută pe după dâmbul din stânga, în viroaga ce era lângă satul vechi, devenind Călmăţuiul actual, albia eleșteului, cu apă mai puțina, formând actuala viroagă Puturosul.

După, spusele lui Ilie Georgescu, partea dinspre est a satului, în dreapta șoselei Smeeni-Buzău, s-a numit „Cojani” (nume dat de locuitorii din zone muntoase și deluroase țăranilor de la șes), deoarece aici locuiau oameni ai locului. Partea dinspre vest, în stânga șoselei amintite, pe partea unde este azi fântâna miraculoasă, se chema „Ungureni”, după cum erau numiți de localnici românii transilvăneni din părțile Săcelelor Braşovului, de meserie oieri, fugiți în Ţara Românească din cauza persecuțiilor regimului austro-ungar. Aici eu au întâlnind pășuni mănoase pentru turmele lor și şi-au adus nu numai agoniseala, ci și biserica de lemn pe care au reasamblat-o în noua lor vatră.

Ion Gh. Ţigău spune in monografia satului realizată de el că în satul din vale era o magazie făcută de turci în vremea domniilor fanariote, pe care au modificat-o şi au transformată în biserică, unde oficia preotul Șerban, ce semnează acte de stare civilă in condicile din 1845, 1846, 1854. Între familiile de cojani şi de ungureni s-au aşezat şi cca. 10 familii de munteni (în 1943, erau 28), dar şi familii venite din raiaua Brăilei. Tigău chiar menționează că primul care şi-a făcut casă în noua vatră a fost Alexandru Bărzoi.

Deoarece în timp, comunitățile satului au început să se extindă, potrivit tradiției orale, boierul a dispus ca să se înjuge la un plug doi boi şi să se tragă brazdă, în jurul satului. El ținea coarnele plugului, iar bărbații cu sapele adânceau brazda pe care au transformat-o într-un șanț, timp în care femeile mergeau înaintea plugului și cu furca în brâu torceau lână albă, semn al hărniciei la care a luat parte tot satul, legându-se cu jurământ ca hotarul să fie respectat.

Despre noua vatră a Smeeni-ului aflăm că încă mai erau patru puncte unde se aduna apa, creștea papură, şi stuf şi erau rațe sălbatice: pe a doua uliță (sectorul familiei Brânză), pe a treia uliță (Marin Dobre), pe ulițele a patra şi a cincea, unde apoi s-a amenajat canalul colector şi a șasea, spre sud, la ieșirea către conacul Garoflid şi ulița ungurenilor.

Despre aceștia se spune că s-au așezat la Pădurea Florii sau Tufele Florii, ce a fost defrișata înainte de 1900, situată lângă pădurea Brebeanca sau Tertelea ce aparținea comunei Limpeziș, printre aceștia fiind şi părinții lui moș Petre Radu. Au fost aduși în satul Smeeni de boierul Ion (Niţă) Vernescu, ei plecând din locul de la Tufele Florii, pe rând, prin căsătoria cu fete din sat, așa după, cum reiese din condica de căsătoriți din anul 1845.

Au fost aşezaţi în partea stângă a satului, pe dâmbul dintre Movila de lângă viroaga care a devenit Călmăţuiul şi viroguța din mijloc, inițial 10 familii şi preotul lor. Purtau cioareci continuând meseria lor de ciobani, autorul monografiei menționând că unii din ei, chiar şi. în 1943, care plecau să se angajeze ca ciobani, purtau pantaloni strâmti, chiar cioareci, opinci, căciulă rotată, fustar (cărmaşă lungă largă. care se purta peste pantaloni), chimir, suman şi băt mare (ghioagă.).

Și cojanii îşi aveau biserica lor, dar din zid. Apoi, în timp, mai ales tinerii însurăței, şi-au făcut casele la muchie, adică, în actuala vatră de sat. Așa a luat ființă satul Smeenii Noi, numit așa spre a se deosebi de satul de pe luncă, numit şi Smeenii Vechi. Deoarece noua vatră de sat era mai ferită. de inundații, în 1855-1856, atât cojanii cât şi ungurenii din satul vechi, s-au mutat aici.

Cojanii purtau pantaloni largi (tip șalvari), încrețiți in zona șoldurilor, de la genunchi in jos încheiați cu copci, numiți ,poturi”, o rămăşită a portului grecesc şi turcesc din vremea fanarioților. Ei erau plugari care lucrau pământul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here