Administrația publică locală a comunei Smeeni informează cetățenii cu privire la stadiul actual al serviciului de transport public de persoane pe ruta Calțuna Smeeni-Buzău (Traseul 14). În urma feedback-ului primit de la utilizatorii constanți și abonații serviciului, autoritățile au decis aprofundarea analizelor economice și sociale înainte de adoptarea unei hotărâri definitive.
Reprezentanții Primăriei Smeeni au luat act de doleanțele exprimate de majoritatea cetățenilor care utilizează actualul operator de transport. Având în vedere complexitatea situației, factorii de decizie locali au stabilit că este necesară o evaluare mult mai amănunțită, care să pună în balanță atât sustenabilitatea bugetară, cât și impactul social asupra populației.
Traseul 14 rămâne activ; abonamentele pot fi achiziționate în continuare
Pentru a asigura continuitatea serviciului și pentru a nu afecta activitatea zilnică a navetiștilor, s-a decis ca, pentru moment, actualul operator să își desfășoare activitatea în aceleași condiții pe Traseul 14.
„Informăm cetățenii că pot achiziționa în continuare abonamente pentru perioada următoare, serviciul de transport fiind asigurat fără întreruperi. Decizia noastră de a prelungi etapa de analiză vine din respect pentru cetățeni și din dorința de a nu lua o hotărâre pripită care ar putea afecta mobilitatea comunității”, au declarat reprezentanții autorităților locale.
Deși ideea schimbării operatorului rămâne pe agenda autorităților în vederea eficientizării costurilor, o decizie finală va fi asumată de toți factorii de decizie locali doar după finalizarea unor studii de impact detaliate. Această analiză va cuprinde:
Impactul economic: Evaluarea compensațiilor financiare raportată la veniturile bugetului local.
Factorul uman și social: Analiza facilităților de care beneficiază categoriile vulnerabile, elevii și persoanele care depind exclusiv de acest mijloc de transport.
Calitatea serviciului: Standardele de transport oferite în raport cu costurile suportate de comunitate.
Amânarea consultărilor publice
În acest context, întâlnirile publice programate inițial între autoritățile locale și cetățeni pe această temă au fost amânate. Administrația consideră că dialogul cu cetățenii trebuie să se bazeze pe date concrete și cifre exacte rezultate din analizele aflate în desfășurare.
Călătorii vor fi anunțați în timp util cu privire la data la care vor fi reluate consultările publice, imediat ce setul complet de date economice și sociale va fi disponibil. Până la noi dispoziții, transportul pe ruta Smeeni-Buzău se va desfășura conform programului obișnuit cu actualul operator.
În comuna Smeeni, un tată și-a învățat astăzi copiii cea mai importantă lecție: performanța nu se strigă, ea se construiește cu sacrificiu, iar modestia este cea mai strălucitoare medalie a unui om.
Există momente în viață când timpul pare să stea în loc, iar pereții unei sufragerii obișnuite devin martorii unei istorii scrise cu sudoare, ambiție și mii de kilometri alergați. Astăzi, în casa familiei Ghiță din Smeeni, podeaua nu a mai fost loc de joacă, ci a devenit o hartă a succesului. Zeci de medalii, diplome îngălbenite de vreme și decupaje din ziare au acoperit covorul, sub privirile înmărmurite a trei copii care și-au descoperit tatăl… altfel. Este o poveste absolut superbă, încărcată de o noblețe rară în ziua de azi: cea a modestiei.
„Tati, tu chiar ai făcut toate astea?”
Protagonistul acestei povești este Ionuț Ghiță, profesorul de sport pe care comunitatea îl cunoaște pentru dăruirea sa pedagogică. Ceea ce puțini au știut, până astăzi, este palmaresul impresionant pe care el și soția sa l-au adunat în anii de performanță sportivă, înainte de a deveni părinți.
In urmă cu multi ani, acesta s-a destainuit cu performantele sale unui coleg de breaslă, învățător. Atunci, Ionuț era rugat să își arate medaliile obținute în concursurile de atletism naționale și internaționale. Răspunsul nu a venit pe loc atunci, ci dupa mai mulți ani, acum in 2026, printr-un mesaj care te emoționează de la primele rânduri:
„Vă trimit aceste poze acum deoarece astăzi le-am arătat celor trei băieți ai mei pentru prima dată… Copiii au rămas surprinși de zecile de medalii care au acoperit podeaua sufrageriei. Nu le-am vorbit până acum deloc, nici eu, nici soția, despre activitatea noastră ca sportivi și ce sacrificii am făcut.”
Modestia – o moștenire mai grea decât aurul
Într-o lume a laudelor facile pe rețelele sociale, domnul profesor Ionuț Ghiță a ales tăcerea. A ales să fie „doar” tata și „doar” domnul profesor. Fotografiile surprinse astăzi sunt impresionanmte: un copil stă așezat pe podea, cu mâna la bărbie, citind un articol dintr-un ziar vechi despre performanțele tatălui său. În fața lui, o mare de metal prețios – rezultatul a sute de ore de antrenament, de durere, de renunțări și de victorii sub tricolor.
Fiul cel mare al lui Ionut citind depre performantele tatalui său
Contrastul dintre silueta mică a băiatului și marea de medalii subliniază transmiterea valorilor între generații. Copilul nu vede doar niște obiecte strălucitoare; el își citește propria istorie genetică de învingător.
Titlurile de campion național obținute de Ionuț Ghiță mențiunile în „Top 10 sportivi ai anului 2004” – toate aceste dovezi ale excelenței au stat ascunse, așteptând momentul în care copiii familiei să fie destul de mari pentru a înțelege mesajul din spate.
„Trimite-i acum, tati!”
Când Ionuț le-a explicat băieților că un domn din sat dorea de mult timp să scrie comunității despre munca lui, reacția celor mici a fost instantanee: „Trimite-i acum, tati!”. În vocea lor nu era doar mândrie, ci și dorința pură ca munca părinților lor să fie recunoscută.
Aceasta nu este doar o cronică sportivă. Este povestea a doi părinți care au înțeles că adevărata performanță nu are nevoie de trâmbițe. Ionuț Ghiță s-a dat pe sine drept exemplu de modestie, arătându-le fiilor săi că poți atinge vârful lumii și totuși să rămâi cu picioarele pe pământ, în satul tău, crescând generații noi de oameni frumoși.
Ionut alaturi de colegii lui, campioni
Felicitări, domnule profesor! Comunitatea din Smeeni se înclină în fața campionului de pe pistă, dar mai ales în fața omului de la catedră și a tatălui care știe că cele mai importante trofee nu se țin în vitrină, ci în sufletele copiilor săi.
Când viscolul nu ține cont de granițe, nici omenia nu se oprește la indicatorul de ieșire din localitate. Astăzi, între comunele buzoiene Smeeni și Brădeanu, zăpada a șters liniile de pe hartă, dar a scos la lumină ceva mult mai valoros: curajul de a nu-ți lăsa aproapele la greu.
O bătălie începută din două direcții, cu un singur suflet
Bărăganul buzoian a redevenit astăzi, de la primele ore ale diminetii, pentru câteva ore bune, un teritoriu al nimănui. Viscolul si zapada au lucrat neîncetat, transformând drumurile în capcane pentru soferi, iar vizibilitatea în amintire. Drumul Național 2C s-a blocat, iar DJ 203D, artera care leagă Smeeni de Brădeanu, a devenit impracticabil. În mașinile înghițite de troiene, timpul a început să curgă altfel pentru șoferii rămași captivi – un timp marcat de frig și incertitudine.
În tot acest haos alb, doi oameni au refuzat să fie simpli spectatori din spatele birourilor încălzite. Preda Violeta, primarul comunei Brădeanu, și Andrei Ion, primarul comunei Smeeni, au înțeles în același moment că misiunea lor nu se termină la marginea asfaltului administrativ.
Fiecare a insotit câte un utilaj de deszăpezire și a pornit prin viscolul tăios, croind drum spre propriii consăteni, dar și spre străinii blocați între cele două localități. Nu au așteptat să treacă furtuna. Nu au cerut rapoarte. Au mers acolo unde vântul și zăpada opriseră viața în loc.
Întâlnirea din „mijlocul pustiului”
La aproximativ 3 kilometri de Brădeanu, in plin câmp afectat de viscol, două utilaje care înfruntau urgia s-au întâlnit. Nu a fost o întâlnire programată în agendă, nici o vizită oficială. A fost punctul în care două eforturi supraomenești s-au unit într-un singur scop: SALVAREA.
„În astfel de momente, nu există ‘al meu’ sau ‘al tău’. Există doar oameni care au nevoie de ajutor,” pare să fi fost deviza conducatorilor de comună.
Ceea ce puțini au știut în momentele acelea critice este că efortul primăriței din Brădeanu a fost unul de-a dreptul supraomenesc.
Preda Violeta a plecat la luptă cu viscolul purtând nu doar povara responsabilității, ci și o suferință fizică acută: o entorsă la picior.
În timp ce orice alt om ar fi ales, pe bună dreptate, repausul și adăpostul, doamna primar a ales să ignore durerea medicală și să strângă din dinți. A lăsat deoparte disconfortul și riscul de a-și agrava starea, punând siguranța comunității deasupra propriei sănătăți.
Pentru ea, strigătul de ajutor al oamenilor blocați în nămeți a răsunat mai tare decât orice junghi fizic. A fost o lecție mută de devotament: acolo unde există voință, durerea devine secundară.
Cei doi primari au coordonat acțiunea împreună, lucrând ca o singură echipă, ca și cum ar fi gospodărit aceeași curte. Și-au scos oamenii din zăpadă, au degajat drumul și s-au asigurat că fiecare suflet pornește în siguranță spre casă.
Astăzi, situații asemănătoare au fost gestionate de primarul comunei Smeeni și la intrarea în satul Lucieni, dinspre Udați, unde utilajele de deszăpezire ale comunei Smeeni au scos din nămeți două autovehicule blocate. Oamenii au stat in viscol preț de aproximativ 4 ore.
A fost o zi lungă, o zi în care vântul a bătut fără pauză până spre seară, amintindu-ne că natura este imprevizibilă. Dar a fost și ziua în care am primit o dovadă rară de leadership autentic. Iarna a ținut să-și lase amprenta la final de februarie, însă a reușit doar să scoată în evidență căldura unor oameni care nu și-au abandonat comunitatea.
Astăzi, în județul Buzău, nu s-a deszăpezit doar un drum. S-a construit o punte de omenie care va rămâne în picioare mult timp după ce zăpada se va fi topit.
Pe malurile Călmăţuiului, un pârâu nevăzut de majoritatea românilor, se află dovada unui efort național de mare amploare din anii ’70-’80: transformarea unei văi inundabile din Bărăganul buzoian în pământ agricol productiv. Pentru localnicii din Smeeni și comunele învecinate, această poveste nu este doar istorie – este un capitol în formarea identității și economiei lor rurale.
Epopeea Călmățuiului: De la mlaștină la „Grânarul” Buzăului
Istoria modernă a bazinului hidrografic Călmățui începe cu o promisiune scrisă în paginile ziarului Scînteia. În anii ’80, regimul comunist lansase o ofensivă totală împotriva naturii sub lozinca „recuperării pământului”.
În 1982, jurnaliștii vremii vorbeau despre o suprafață de 54.400 de hectare ce urmau să fie redate agriculturii – echivalentul a trei sferturi din Insula Mare a Brăilei. Problema era cronică: Călmățuiul nu era chiar un râu, ci mai degrabă un curs de apă leneș, care se pierdea în bălți și mlaștini, provocând sărăturarea solului.
Articolele din ziarul vremii, Scînteia din vara anului 1982 surprind atmosfera de atunci când autorităţile locale, inginerii responsabili de proiect și agricultorii discutau despre „formula optimă de organizare a şantierelor”. Se vorbea despre lucrări „de la izvoare până în aval”, despre două canale principale deja în curs de regularizare și despre efectele vizibile ale intervenţiilor asupra albiei râului.
Punctul zero – Smeeni
Aici, Gheorghe Dinu, președintele CAP Smeeni din acea vreme devenise figura centrală a transformării. El vorbea cu speranţă despre pajiştile ce urmau să apară acolo unde mai înainte era sărătură și teren neproductiv. Dorinţa sa era ca noua zonă să devină „o vale a fertilităţii”, loc în care apa controlată să hrănească culturile și animalele din gospodării.
În acea perioadă, statul comunist investea masiv în agricultură; multe proiecte majore de irigaţii şi drenaj făceau parte dintr-un plan naţional de modernizare a agriculturii, uneori finanţat şi cu ajutor extern.
Captura din ziarul Scanteia- poza restaurata cu IA
Cronologia lucrărilor din anii ’80
După primele articole din 1982, lucrările continuau în 1983 și 1984, conform documentelor de arhivă. Deși materialele publice originale de presă din acei ani sunt mai greu de găsit astăzi, ele reflectau aceeași direcție: consolidarea infrastructurii hidrotehnice și tehnice în lunca Călmăţuiului. Scopul era clar: drenajul zonelor mlăştinoase, reconstruirea sistemelor de irigaţii, regularizarea albiei şi pregătirea terenului pentru agricultură mecanizată.
În multe cazuri, comunităţile din Smeeni și localităţile din jur îşi aminteau cum utilajele grele de drenare a canalelor și muncitorii au trecut prin sate, aducând cu ei promisiunea unei recolte sigure, dar și costul unor sacrificii: pământ retezat, peisaj schimbat, oameni adaptaţi la munca organizată în cooperativă.
Tehnologia vremii: S-a lucrat cu un punct experimental al Academiei de Științe Agricole, unde s-au forat puțuri pentru a coborî nivelul pânzei freatice.
Rezultatele timpurii: La Smeeni, apa în fântâni scăzuse deja cu 2 până la 4 metri, semn că drenajul funcționa. Oamenii de atunci visau la o vale plină de animale care să pască pe fostele sărături.
1983: Romantismul cazmalei și „Proba de foc”
Un an mai târziu, în iulie 1983, Călmățuiul nu mai era doar o problemă de inginerie, ci una de onoare pentru oamenii muncii. Ziarul Scînteia descria șantierul cu un lirism aproape poetic, vorbind despre „sonorități deosebite” și „stafeta romantismului revoluționar”.
Mii de brigadieri UTC-iști (Uniunea Tineretului Comunist) au „descălecat” în Bărăgan. Nu aveau tehnologia de azi, dar aveau o disciplină de fier și promisiunea că vor „intra în istorie”. S-au săpat kilometri de canale de desecare sub dogoarea soarelui, tinerii învățând că râul nu este un curs de apă, ci un organism care trebuie „educat” să curgă spre recoltă, nu spre pierzanie.
Poza restaurata cu IA din presa vremii
1984: Trenurile cu piatră din Gara Cilibia
Până în 1984, bătălia părea câștigată. Călmățuiul, râul „capricios” care se pierdea în pădurea Spătaru, fusese în sfârșit îmblânzit. Inginerii, sub comanda unor oameni precum Ion Ungureanu, îi dăduseră o albie clară, lungă de 53 de kilometri.
Zilnic, gara Cilibia tremura sub greutatea vagoanelor încărcate cu piatră de râu. Se lucra frenetic în sectoarele 8 și 9, între Smeeni și Caragele. „Plombăm digurile”, spuneau muncitorii, în timp ce ridicau bariere de piatră împotriva infiltrațiilor. Era anul în care satele Costești, Gherăseni, Smeeni și Rușețu simțeau că, în sfârșit, pământul de sub picioarele lor nu mai este un inamic, ci un aliat.
Moștenirea epocii de aur vs. Realitatea climatică
După căderea regimului comunist, multe dintre proiectele gigantice de irigaţii şi drenaj au fost fie abandonate, fie adaptate noilor realităţi economice.
Privind din perspectiva ultimilor ani, efortul depus atunci pare desprins dintr-o altă lume. Dacă în 1982 problema era prea multă apă care săra solul, în ultimii ani (2024-2025), Călmățuiul a oferit o imagine dezolantă: a secat complet. Presa ultimului deceniu a vuit de disperarea ciobanilor din Smeeni care își vedeau animalele murind de sete pe fundul crăpat al râului pe care părinții lor l-au îndiguit cu atâta trudă.
În vara anului 2024, Călmățuiul a secat complet. Pe fundul râului, acolo unde UTC-iștii visau „cursuri spre recoltă”, au rămas doar mii de pești morți și scoici crăpate sub soare. Localnicii din Smeeni au privit neputincioși cum animalele lor, obișnuite să bea din râu, sufereau de sete pe un islaz pârjolit.
Nici calitatea apei nu mai este cea de odinioară. Ne amintim cu totii de scandalul din 2021, vezi aici când Călmățuiul a devenit alb ca laptele la Smeeni, din cauza unei poluări chimice masive.
Ironia sorții: infrastructura de canale gândită în ’82 pentru sănătatea solului” a fost folosită de poluatorii moderni pentru a deversa reziduuri toxice.
Lupta cu seceta pedologică extremă; nevoia de re-umidificare.
Forța de muncă
Tabere de tineret și muncă patriotică.
Tehnologie automatizată, drone și forță de muncă privată, dar rară.
Impactul la Smeeni
Scoaterea sării din sol și creșterea animalelor.
Smeeni a rămas un pol agricol, dar depinde critic de sistemele de irigații
Starea râului
Albie regularizată și controlată.
Debite fluctuante; Călmățuiul suferă adesea de colmatare, secare parțială și poluare pe anumite zone.
În 2025, un nou „front” s-a deschis: reabilitarea Canalului de irigații Călmățui, subsistemul Stâlpu-Costești. Paradoxal, acum nu mai fugim de apă, ci o căutăm cu disperare. Stațiile de pompare pe care brigadierii le visau în ’83 sunt astăzi refăcute cu fonduri europene și tehnologie de ultimă oră, încercând să repare ceea ce schimbările climatice au stricat.
Astăzi, nu mai avem „Eroi ai Muncii Socialiste”, dar avem fermieri care se luptă cu seceta digitalizată. Din 2025, prin Programul Național al ANIF, (vezi aici ) se lucrează la reabilitarea canalelor de irigații (Canal Vest și Canal Est), încercând să refacă ceea ce s-a lăsat în paragină după 1990.
Acum, în 2026, administrația locală din Smeeni si alte 5 administrații locale din Băraganul Buzoian participă la alte proiecte majore in lunca Călmătuiului– cum este parcul eolian Vifor, care aduce beneficii economice și infrastructurale comunităţilor locale de aici.
Călmățuiul în 1984
Călmățuiul în 2026
Obiectiv: Desecarea și regularizarea (eliminarea apei în exces).
Obiectiv: Reținerea apei și irigarea (combaterea secetei pedologice severe).
Forța de muncă: Brigadieri UTC și „muncă patriotică”.
Forța de muncă: Firme specializate, proiecte cu fonduri europene și tehnologie GPS.
Starea naturii: Mlaștină sărată ce trebuia „cucerită”.
Starea naturii: Ecosistem fragil, amenințat de deșertificare și poluare industrială.
Recitind arhivele din presa comunista a anilor ’80 se simte o melancolie ciudată. Oamenii aceia, cu cizme de cauciuc și fețe arse de soare, credeau cu tărie că stăpânesc viitorul.
Diferența este că acum, în era digitală, am învățat că pământul nu este un inamic ce trebuie „recuperat” forțat, ci un partener care ne avertizează prin tăcerea râului secat. Călmățuiul ne-a dat pământul, dar acum ne cere înapoi respectul pentru fiecare picătură de apă.
Se așterne din nou tăcerea peste Bărăgan, dar este o tăcere care așteaptă an de an, sub pământul de la Smeeni, sunetul ploii izbăvitoare.
Acest articol a fost documentat folosind arhivele Scînteia (1982-1984), articolele de pe smeeni.com, presa locala din Buzău și rapoartele de mediu din perioada 2010-2025.
După mai bine de un deceniu de relativă liniște, râul Călmățui își reintră în drepturi cu o forță neașteptată. Ploile abundente din ultimele săptămâni au transformat cursul de apă, care în vara anului 2024 era complet arid, într-o întindere de apă ce a inundat lunca și a acoperit căile de acces în zona satului Moisica din comuna Smeeni.
Un scenariu uitat de 12 ani
Locuitorii din satul Moisica, comuna Smeeni, sunt martorii unui fenomen care nu s-a mai repetat de la marea revărsare din primăvara anului 2014 ( Clipul de mai jos este de atunci).
În prezent, (2026) Călmățuiul a depășit cota de atenție în dreptul satului, apele trecând peste podețul care face legătura cu zona de luncă și cu drumul eolienelor.
Deși imaginile filmate cu drona surprind o luncă acoperită pe alocuri de ape, autoritățile și localnicii răsuflă ușurați: momentan, situația nu este critică. Revărsarea are loc într-o zonă unde nu există terenuri agricole active în acest sezon, apa adunându-se predominant în canalele de irigații și în zonele depresionare ale luncii.
Paradoxul Climatic: 2024 vs. 2026
Ceea ce frapează cel mai mult este contrastul brutal dintre prezent și realitatea de acum doar un an și jumătate. În vara anului 2024, județul Buzău se confrunta cu o secetă pedologică extremă, iar Călmățuiul, pe raza comunei Smeeni, dispăruse complet, lăsând în urmă doar o albie prăfuită și crăpată.
Analiza comparativă a celor două perioade:
Perioada
Fenomen
Impact asupra Călmățuiului
Vara 2024
Secetă Extremă
Râul a secat complet; biodiversitate afectată.
Februarie 2026
Precipitații Abundente
Revărsare peste matcă; podețul Moisica sub ape.
Precedent Istoric
Primăvara 2014
Ultima dată când apele au atins acest nivel de revărsare.
Imaginile aeriene confirmă faptul că întreaga luncă a Călmățuiului funcționează ca un „pământ-burete”. Apele s-au retras în locurile inundabile naturale, o caracteristică a acestui râu care, deși pare inofensiv în perioadele secetoase, are o dinamică imprevizibilă în anii cu regim pluviometric ridicat.
Din fericire, pentru locuitorii din Moisica, aceasta situati nu este una care sa le puna in pericol locuintele, satul fiind asezat intr-o zona mult mai inalta, cea mai apropiata locuinta fiind la peste 150 de m.
Fenomenul ridică insa semne de întrebare privind ciclicitatea acestor evenimente extreme – de la absența totală a apei la surplusul care blochează drumurile secundare.
Deși suntem deja la începutul lunii februarie, la Smeeni iarna încă nu și-a lăsat amprenta clasică: zăpada lipsește. În timp ce în alte zone ale țării stratul alb s-a așternut generos, la Smeeni și în majoritatea localitatilor din judetul Buzău el întârzie să apară.
E adevărat, iarna și-a arătat colții prin episoadele de ger de la sfârșitul lunii ianuarie, dar știm cu toții: iarna nu e iarnă fără zăpadă.
Totuși, există și un aspect pozitiv. Această iarnă a fost una relativ umedă, iar acest lucru este o veste bună pentru agricultură. Apa acumulată în sol poate însemna premisele unui an agricol bogat, atât de necesar comunității noastre.
Experiența ultimilor ani ne arată însă un tipar îngrijorător: la Smeeni, zăpada a apărut adesea când nu trebuie — în lunile de primăvară, martie sau chiar aprilie. Exact atunci când natura ar trebui să reînvie, când pomii înmuguresc, iar culturile pornesc în vegetație, zăpada și frigul pot provoca pagube serioase.
Să ne amintim, de exemplu, de iernile 2018–2019, când zăpada și-a făcut simțită prezența la Smeeni în luna martie. Un episod grăitor este surprins și aici:
Nu există date clare care să ne spună dacă va ninge sau nu la Smeeni în acest sezon de iarnă. Dar lecțiile trecutului ne îndeamnă la prudență și la o mai bună înțelegere a schimbărilor climatice care ne afectează direct viața și munca.
🌱 Să sperăm că natura va găsi echilibrul potrivit: apă suficientă pentru pământ, fără a pune în pericol primăvara si anul agricol.
Fotografie preluata din ziiarul Contemporanul restaurata cu IA
De la „conacul bântuit” al boierului Hiotu la strălucirea lustrelor de pe malul Călmățuiului, povestea Căminului Cultural din Smeeni rămâne, și în 2026, o lecție despre puterea unei comunități de a se reinventa. Arhivele anului 1958 (vezi sursele de documentare mai jos) scot la iveală o cronică fascinantă a trecerii de la opaiț la cinematograf.
O „suflare omenească” unită de același scop
În vara anului 1958, ziarele vremii — România Liberă și Contemporanul — descriau o comună Smeeni aflată în plină metamorfoză. Sub arșița dogoritoare a stepei buzoiene, s-a petrecut atunci un fenomen care astăzi pare greu de imaginat: întregul sat s-a mobilizat pentru a ridica o clădire care să le schimbe destinul cultural.
Caminul cultural Smeeni. Sursa: Romania Libera august 1958
Nu a fost doar o construcție de stat; a fost o operă colectivă. Cifrele arhivelor vorbesc de la sine: 64.000 de ore de muncă voluntară. Localnicii, de la simpli țărani la învățători și medici, au înfipt sapa în pământ în noiembrie 1957, iar în mai puțin de un an, zidurile „înveșmântate în alb” erau gata să primească oaspeți. Oameni precum Ștefan Nedelcu, Costică Popa sau Aurel Popescu au rămas în istoria locului ca lideri ai acestui efort monumental.
Contrastul dintre vechi și nou: De la blestem la maternitate
Fostul conac al boierului Hiotu din centrul Smeeniului- actualmente Dispensar uman
Un detaliu mai puțin cunoscut, dar cu o puternică încărcătură simbolică, este legat de clădirea aflată în imediata apropiere a căminului cultural, astazi adăpostind Dispensarul uman din comună.
Este vorba despre fostul conac al boierului Hiotu, o construcție veche, cu uși masive din stejar, sculptate manual, marcate de trecerea timpului. În anii ’50, această clădire a fost reutilizată și a găzduit maternitatea comunei Smeeni. În contrast puternic cu trecutul său aristocratic, spațiul devenise unul al vieții și al speranței: camere albe, paturi curate și primele țipete ale noilor născuți ai satului.
Transformarea conacului într-o maternitate reflectă schimbările profunde prin care trecea comunitatea – o trecere simbolică de la o lume veche, rigidă, la una orientată spre viitor, în care sănătatea și grija pentru oameni deveneau priorități publice. Alăturarea căminului cultural și a maternității nu era întâmplătoare: cultura și viața, educația și continuitatea se întâlneau, astfel, în inima Smeeniului.
Simbolistica era puternică: în timp ce vechiul conac, cu aura sa stranie, era transformat într-o maternitate modernă unde răsunau primele țipete ale noilor născuți, viața socială a satului se muta din „fosta cârciumă” în noul Cămin Cultural.
Dotări de ultimă oră pentru anul 1958
Căminul din Smeeni, botezat inițial „Vasile Roaită”, nu era o simplă sală de adunări. Pentru acele timpuri, dotările erau de un lux tehnologic surprinzător:
Cinematograf: Dotat cu aparate de proiecție românești „I.S. Tehnocin 2 – București”.
Sala de spectacole: Împodobită cu lustre impunătoare și o cortină de catifea fumurie.
Educație: O bibliotecă vastă și săli de lectură unde „țăranii muncitori” puteau citi la lumină electrică, abandonând definitiv fitilul lămpii cu gaz.
Tradiție: Scena era decorată cu scoarțe (covoare) lucrate manual de femeile din sat, îmbinând estetica modernă cu arta populară locală.
Moștenirea unui „flăcăiandru” devenit istorie
Articolele din 1958 vorbeau despre „spiritul creator înaripat” al locuitorilor. Dincolo de propaganda specifică perioadei (referirile la 23 August sau gospodăriile colective), rămâne esența: Smeeniul a încetat atunci să mai fie un sat „sterp” pe malul Călmățuiului.
Inaugurarea căminului a coincis cu un avânt de modernizare care a adus prima linie de înaltă tensiune, radioficarea satului și asfaltarea drumurilor. Ceea ce jurnaliștii numeau atunci „un fapt obișnuit în raionul Buzău” era, în realitate, mândria unei comunități care își vedea efortul de mii de ore transformat într-un simbol al civilizației.
Panorama Caminul cultural Smeeni – 2007
Astăzi, privind înapoi spre acele fotografii restaurate ale anului 1959, înțelegem că acel edificiu alb nu a fost doar o clădire, ci locul unde Smeeniul a început să „viseze departe”.
Mai jos redam intocmai articolele din presa acelor vremuri pentru a va crea o imagine completa a felului in care a luat nastere acest edificiu cultural in Smeeni.
Articol preluat din România Liberă — Marți, 19 august 1958 – nr. 4310
„Satul părea „golit” de oameni. Clădirea aceea mare, înveșmîntată în alb, cu grădinița ei plină de flori roșii și straturi de iarbă proaspăt tunsă, strînse în curte tot ce era suflare omenească în sat. De fapt, oamenii cunoșteau localul acesta nou centimetru cu centimetru.
Într-o zi de noiembrie a anului trecut, ei înșiși înfipseră sapa în pămînt ca să pună fundația; tot ei așezaseră, apoi, cărămidă peste cărămidă la zidurile care se înălțau. Cînd o văzuseră terminată la roșu, avuseseră sentimentul unui părinte ce-și privește copilul devenit flăcăiandru; mai tîrziu, fiecare scaun sau bec adus la cămin căpătase simbolul unei avuții cîștigate în comun… Cine a muncit mai cu sîrg la construirea căminului? Ștefan Nedelcu, Costică Popa, Aurel Popescu, Chiriță Manda… de fapt, aproape toți oamenii din Smeeni. Iar acum, cu toții veniseră la inaugurarea căminului cultural „Vasile Roaită” din Smeeni.
În scriptele bilanțiere care se vor face cu prilejul zilei de 23 August în raionul Buzău, acest eveniment va fi consemnat prin creșterea cu încă o unitate a numărului instituțiilor culturale. Față de diversitatea realizărilor din ultimii ani înfăptuite în acest raion — darea în folosință a căminului cultural din Smeeni — va avea valoarea unui fapt obișnuit, petrecut într-un sat ca oricare altul din raionul Buzău. Și totuși, această nouă unitate cuprinde în ea toată istoria vieții satului din ultimii ani.
Dacă ar fi să ne gîndim doar la linia de înaltă tensiune ce a electrificat multe sate din raion, printre care și Smeeni, la școala terminată acum doi ani, la radioficarea parțială a satului, la șoselele noi și drumurile asfaltate, la spitalul care e aproape gata, la baia populară — avem în față un succint bilanț al înfăptuirilor din anii puterii populare.
Acest singur amănunt e foarte semnificativ: căminul cultural funcționa într-o fostă cîrciumă, iar acum țăranii muncitori și-au mutat lăcașul de cultură într-o clădire nouă, cu cinematograf, sală de spectacole, stație de radioficare, bibliotecă.”
Caminul cultural Smeeni, Romania libera 19 august 1958
Articol preluat din ziarul „Contemporanul” din 12.07.1958
„O comună de șes, Smeeni, așezată în apropierea albiei Călmățuiului. Am găsit-o învăluită într-o arșiță dogoritoare și în monotonia nesfârșitei întinderi a stepei.
În jurul noului cămin cultural forfotea o lume împestrițată, de toate vârstele. Oamenii își priveau mândri opera și îi cercetau ultimele detalii (luaseră la ridicarea construcției 64.000 de ore de muncă voluntară).
Dar nu numai despre clădire este vorba, al cărei aspect arhitectonic într-adevăr impresionează, ci mai ales despre ceea ce se petrecea în conștiințele celor prezenți acolo. Ce poate fi mai revelator?
Lustrele care împodobesc tavanul sălii de spectacole, cabina de proiecții înzestrată cu două aparate noi, de fabricație românească „I.S. Tehnocin 2 – București”, biblioteca, sălile de lectură, cabinele pentru actori – și acestea. Impunătoarea construcție este, prin însăși frumusețea ei, un factor de educație artistică.
Dar mai important ni s-a părut ceea ce gândesc cei din Smeeni – țăranii muncitori, învățătorii, agronomii, medicii de acolo etc. Existența reală a căminului le-a înaripat spiritul creator. Ei văd acum departe, visează, concep planuri.
— Aici, în această sală fastuoasă, vom purta discuțiile noastre despre marea superioritate a gospodăriei agricole colective. Filme documentare, aparate de proiecție, vizite ale țăranilor colectiviști cu o experiență înaintată, experimentări cu diferite soiuri de cereale, în condiții deosebite de dezvoltare, conferințe ale agronomilor – toate acestea vor face obiectul planului nostru de muncă — ne spune directorul căminului.
În curtea străjuită de salcâmi și plopi, rânduiți ca niște străjeri în jurul căminului, poți urmări cele mai diverse discuții. Smeenii sunt buni agricultori și crescători de vite. Dar ei nu cunosc încă toate tainele pământului.
Comuna se sprijină pe o albie vastă, rămasă acolo din vechile procese geologice. De la Costești și până la vărsarea Călmățuiului se întinde multă argilă. Terenul e sterp, cu puncte albicioase și degradat din pricina nefolosirii. Ce e de făcut? Aici, la cămin, se vor discuta toate. Pământul va fi studiat în amănunțime. Va fi trezit din nepăsarea-i letargică.
Smeenii visează o vale înfloritoare, cu grădini de legume și cu livezi de pomi. Biblioteca îi așteaptă. Lumină electrică „s-a introdus” mai de mult, tot prin muncă voluntară. De-acum înainte pot zăbovi până târziu deasupra cărților, la ceasurile când altădată fitilul de lampă agoniza în propria-i neputință.
Spitalul care se construiește va folosi cele mai moderne aparate medicale. Medicii vor putea opera și noaptea, dacă va fi necesar. Cei din corul înjghebat de învățători de-abia așteaptă să-și înceapă repetițiile pe noua scenă, a cărei cortină de catifea fumurie nu s-a desfăcut încă pentru ei.
Furat de mirajul visurilor care capătă viață, am ajuns lângă o clădire veche, ale cărei uși masive, sculptate, mi-au atras îndeosebi atenția. Roase de ploi și crăpate, ca niște uși de cavou, păreau o apariție stranie în albeața și prospețimea varului care le înconjura.
Mi s-a explicat că este fostul conac al unui boier pe nume Hiotu. Nevasta sa, o nevropată, își potolea simțurile exaltate migălind cu dalta în lemnul de stejar al ușii. M-am apropiat. În fiecare dreptunghi tăiat în lemn mă priveau parcă din altă lume mici basoreliefuri, reprezentând monahi și sfinți, fantome bizantine, bizare apariții grotești de o fixitate și inerție cutremurătoare.
Cumplita vedenie mi-a fost alungată de un strigăt ascuțit venit dinăuntru. Am intrat în niște încăperi albe unde am găsit, în micile paturi imaculate, noii născuți din Smeeni. Trimiteau prin ferestrele casei, lumii de afară, triumfătoarele lor țipete. Era o maternitate.
Fantoma boierului Hiotu, a nevestei sale și a monahilor încremeniți dispăruse undeva în albia secetoasă a Călmățuiului. În curtea căminului, de pe scena împodobită cu minunate scoarțe lucrate de mâinile țărăncilor din Smeeni, corul ridica un imn de slavă Partidului. Căminul își începuse noua activitate.
Istoria unei comunități nu este doar o înșiruire de date cronologice, ci o sumă de eforturi, viziuni și oameni care au crezut în progres. Recent, am redescoperit în paginile de arhivă ale ziarului „Viața Buzăului”, ediția din 7 septembrie 1968, un portret fascinant al comunei noastre, surprins într-un moment de maximă transformare. Intitulat sugestiv „File de monografie: SMEENI”, (vezi articolul complet in linkul de mai jos). Pagina de ziar, scrisă cu aportul invatorului Ion Gh. Tigau, ne oferă o fereastră rară către o epocă în care comuna noastră își definea profilul modern, sub protecția răbdătoare a firului de apă al Călmățuiului.
Atmosfera unei epoci în schimbare
În 1968, Smeeniul trăia un paradox fericit. Pe de o parte, era mândria unei istorii ce cobora până la hrisovul lui Pătrașcu-Vodă din 1558, iar pe de altă parte, era cuprins de febra „urbanizării”. Ziaristul de atunci descria cu entuziasm cum casele noi, acoperite cu țiglă și dotate cu antene TV (o raritate atunci!), schimbau fața vechiului sat.
Era vremea în care tractoarele Universal 650 ale I.M.A. Smeeni deveniseră simbolul muncii câmpului, o „retrospectivă a celor nouă ani de la înființare” care promitea prosperitate.
Fotografie restaurata cu IA- foto originala, in linkul de mai jos
„Certitudinile” de ieri: Fundația de azi
Ceea ce numim astăzi infrastructură de bază, în 1968 erau considerate adevărate victorii ale progresului:
Sănătate: Un spital modern deservit de 6 medici și 14 cadre medii, cu un spațiu verde de 4 hectare și condiții ce păreau atunci de neimaginat: încălzire centrală și chiuvete în fiecare cameră.
Tehnologie și Comunicare: Smeeniul avea propria stație de radio-amplificare, unde entuziastul doctor Mihail Mihailide realiza emisiunea „Ora locală” pentru cei peste 1.200 de abonați.
Consum și Confort: Comuna se mândrea cu 86 de televizoare și 360 de aparate de radio. Astăzi, când suntem conectați global la o secundă distanță, cifrele de atunci ne amintesc de unde am plecat.
Sămânța schimbării
Cu opt ani înainte de aparitiei articolului amintit, un alt cotidian celebru in acele vremuri, ziarul „Munca” publica un articol despre Smeeni, intitulat sugestiv „Un orășel din mijlocul Bărăganului”. Autorul, L. Barbieri, descria cu uimire cum „ulicioarele întortocheate” și casele din nuiele acoperite cu stuf deveneau amintire, lăsând locul caselor noi cu etaj și șoselelor asfaltate.
Fotografie restaurata cu IA- foto originala, in linkul de mai jos
Încă de atunci, Smeeniul pulsa de viață:
Cultură: Zeci de artiști amatori activau în cor, brigăzi artistice și echipe de teatru.
Educație: Existau deja două școli mari unde 24 de învățători și profesori se ocupau de educarea a sute de copii.
Sănătate: Spitalul rural, construit cu câțiva ani înainte, era deja apreciat de toți locuitorii, având pavilioane, secție de contagioși, farmacie și chiar baie publică.
O paralelă între generații
Dacă în anii ’60 se vorbea despre „zodia socialismului”, noi, astăzi, privim aceste realizări prin prisma muncii bunicilor și părinților noștri. Ei au pavat drumurile pe care mergem noi azi și au ridicat școala care, în 1964, își serba deja centenarul.
Atunci, ca și acum, „Drumul sării” și „drumul vinului” rămân arterele vitale ale unei comunități care a învățat să înfrunte „lava amiezelor de vară” pentru a-și statornici destinul.
O moștenire ce merge mai departe: In memoriam Ion Gh.Țigău
Nu putem încheia această incursiune în trecut fără a-l aminti pe cel care a vegheat la păstrarea acestor mărturii istorice: învățătorul Ion Gh. Țigău. Consultant activ în redactarea acestei monografii, domnul Țigău a rămas în memoria colectivă drept omul care și-a pus amprenta decisivă asupra învățământului din Smeeni în perioada dificilă de după cel de-al doilea război mondial.
Eforturile sale de a educa generații întregi și pasiunea cu care a studiat istoria locului sunt astăzi recunoscute oficial: în semn de profundă prețuire, una dintre străzile comunei noastre îi poartă astăzi numele. Este un simbol al faptului că Smeeniul nu își uită dascălii care au transformat „buchea cărții” într-un far de lumină pentru comunitate.
Sursa acestor informatii si fotografiile originale le gasiti aici
Am strans in aceasta pagină cele mai cunoscute fotografii cu jucatorii de fotbal ai echipei din comună care au reprezentat cu cinste numele Smeeni, pe toate stadioanele unde au fost prezenti.
Dacă privești astăzi Smeeniul, e greu să-ți imaginezi că, sub pământul pe care călcăm, se ascund povești vechi de mii de ani și urmele unei lumi dispărute. Istoria acestei așezări nu este doar o înșiruire de ani seci, ci o poveste despre supraviețuire, despre întâlnirea dintre două lumi și despre un legământ făcut pe o brazdă de plug.
Smeeniul din 1831: Satul boierilor și al clăcașilor
Dacă răsfoim paginile prăfuite ale istoriei până în anul 1831, descoperim așezarea sub un nume cu rezonanță de basm: Zmeeni. Documentele oficiale ale vremii, cunoscute sub numele de „Obșteasca catagrafie”, ne arată o lume aspră, condusă de boieri cu ranguri înalte.
Pe atunci, moșia și „Iazu Agăi” (partea de teren cunoscuta asăzi sub numele CATACAL) erau stăpânite de logofătul Gheorghe Ialăzu și de postelnicul Nicolae Vernescu.
Comunitatea era mică, dar închegată, numărând 73 de familii, însă statisticile vremii ascund un detaliu curios și poate ironic: în acte figura oficial un singur „fecior de muncă”. Erau vremurile clăcașilor și ale marilor arende, o fotografie a satului surprinsă cu puțin timp înainte ca lumea să înceapă să se schimbe.
Povestea începe demult, nu unde este satul acum, ci mai jos, pe grindul de lângă apa Călmățuiului. Pe vremuri, acest râu nu era doar o simplă apă curgătoare, ci un adevărat „Eleșteu” bogat în pește, cu stăvilar, o zonă care astăzi este doar pământ de arătură.
Acolo, în „Smeenii Vechi”, sau Smeeni de Sus, (vezi harta aici) oamenii trăiau modest. Erau vreo 30-40 de căsuțe mici, cu o singură cameră și tindă, acoperite cu stuf și paie, ridicate de-a lungul unei singure ulițe. Viața lor depindea de toanele apelor. Când se topeau zăpezile sau veneau ploile mari, viroagele se umflau, iar satul era mereu sub amenințarea inundațiilor.
Întâlnirea celor două lumi: Cojanii și Ungurenii
Smeeniul de astăzi s-a născut, de fapt, din întâlnirea a două neamuri diferite de români.
Pe de o parte, erau „Cojanii” – oamenii locului, plugari vechi care locuiau în partea de est. Ei păstrau încă în portul lor amintirea vremurilor turcești, purtând pantaloni largi, numiți „poturi”.
Pe de altă parte, destinul a adus aici „Ungurenii”. Aceștia erau oieri transilvăneni din zona Săcelelor Brașovului. Fugiți din calea persecuțiilor din Imperiul Austro-Ungar, ei au coborât cu turmele lor în Țara Românească, căutând pășuni mănoase și libertate. Erau oameni dârzi, îmbrăcați în cioareci strâmți și purtând căciuli rotat, care și-au adus cu ei nu doar agoniseala, ci și biserica de lemn, pe care au demontat-o și au reasamblat-o în noua lor patrie.
Marea Mutare și Legenda Brazdei de Plug
Momentul de cotitură a avut loc pe la jumătatea secolului al XIX-lea (aprox. 1855-1856), când inundațiile și băltirile au devenit de nesuportat. Atunci s-a luat decizia istorică: satul trebuia mutat „la muchie”, pe un loc mai înalt și ferit de ape – vatra actuală a comunei.
Nașterea „Smeeniului Nou” este învăluită într-o scenă memorabilă, demnă de un film, păstrată prin tradiția orală. Se spune că, pe măsură ce comunitatea creștea, boierul locului a vrut să stabilească clar hotarele noii așezări.
Ritualul a fost unul solemn: s-au înjugat doi boi la un plug, iar boierul însuși a ținut coarnele plugului, trăgând o brazdă adâncă în jurul viitorului sat. În urma lui, bărbații adânceau șanțul cu sapele. Dar imaginea cea mai puternică este cea a femeilor: acestea mergeau chiar înaintea plugului, torcând lână albă cu furca la brâu.
Acest gest nu era întâmplător. Lâna albă era simbolul hărniciei, iar brazda trasă a devenit un „legământ” sacru la care a participat tot satul, jurând să respecte noul hotar.
Un nou început
Așa s-au unit destinele. Ungurenii s-au așezat în partea de vest (unde este azi fântâna miraculoasă), iar Cojanii în est. Între ei s-au așezat și alte familii de munteni sau veniți din raiaua Brăilei.
Din acea brazdă de plug și din amestecul a două tradiții – a plugarilor de câmpie și a oierilor de munte – s-a ridicat Smeeniul de astăzi. O așezare care a pornit de la câteva bordeie de stuf și a ajuns o comunitate puternică, având la temelie nu doar pământ, ci și curajul de a o lua de la capăt.
Umbrele trecutului: Misterul de la Movilă
Povestea locului este insa una mult mai veche decât satul pe care îl știm. Pământul acesta pare să fi fost locuit de mii de ani, ascunzând taine pe care abia recent le-am deslușit.
În „Movila” de lângă satul Sălcioara, săpăturile au scos la iveală o descoperire tulburătoare: schelete vechi de aproximativ 4000 de ani. Oamenii acelor vremuri erau îngropați într-un mod ciudat, „chirciți”, cu fața spre apus și mâinile sub cap, semn al unor ritualuri străvechi uitate de timp. Aceste urme tăcute ne spun că, înainte de cojani, ungureni sau boieri, aici au trăit oameni ai epocii bronzului, pentru care acest pământ a fost, la fel ca pentru noi, „acasă”.
Credința călătoare și biserica din magazie turcească
La fel de fascinantă este povestea credinței în Smeeni, care s-a împletit cu destinul oamenilor. Ungurenii, când au fugit din Transilvania, nu și-au lăsat în urmă sufletul: și-au demontat biserica de lemn bârnă cu bârnă, au încărcat-o în care și au reasamblat-o în noua lor vatră, ca pe cel mai de preț odor.
Dar istoria locului păstrează și o curiozitate rară: în satul din vale, înainte de bisericile de zid, slujbele se țineau într-o veche magazie construită de turci. Această clădire, rămasă din vremurile fanariote, a fost transformată și sfințită, devenind loc de rugăciune unde preotul Șerban boteza și cununa străbunici noștri. Intre anii 1845, 1846 si 1854 el semna acte de stare civilă. Astfel, fie că era vorba de o biserică „călătoare” de lemn sau de o magazie turcească devenită altar, credința a fost cea care a ținut comunitatea unită în fața greutăților.
Sursa acestor informatii se afla in Monografia comunei Smeeni „Smeeni, Perlă a Bărăganului„, scrisa de Valeriu Niculescu si Ilie Mateescu, aparuta sub tiparul editurii Editgraph, in 2012.
