Acasă Blog Pagina 2

BISERICA „SFÂNTUL NICOLAE” DIN SĂLCIOARA – SMEENI – de la vechea vatră a cimitirului la splendoarea monumentului de astăzi

0

În inima Câmpiei Buzăului, in localitatea Smeeni, în zona cunoscută sub numele de Sălcioara, se înalță una dintre cele mai valoroase moșteniri spirituale ale județului: Biserica „Sfântul Nicolae”, un monument istoric de arhitectură in județul Buzau. Mai mult decât un simplu obiectiv de patrimoniu, acest lăcaș reprezintă „inima” unei comunități care și-a clădit viitorul pe fundația solidă a credinței strămoșești.

Rădăcinile: Vechea biserică din cimitir și nevoia de înnoire

Istoria spirituală a Sălcioarei nu a început pe actualul amplasament, ci în liniștea cimitirului satului, situat în partea de est. (Detalii mai multe despre acest loc aici). Acolo a dăinuit „biserica străbună”, un lăcaș despre care se spune că ar fi fost ridicat de călugări, inițial din paiantă și ulterior îmbrăcat în cărămidă și piatră. Cu o formă de corabie și o turlă mică în față pentru clopot, biserica purta pe ușa de stejar de la intrare anul 1806, semn al vechimii sale venerabile.

Deși a fost reparată în 1882 la îndemnul preotului Voicu Popa, vechea biserică a devenit, cu timpul, neîncăpătoare. Nevoia unei construcții monumentale, „ca la oraș”, a dus la decizia istorică de a muta centrul spiritual în vatra satului, lângă șoseaua Buzău–Slobozia (actualul DN 2C). Din anul 1939, vechiul lăcaș din cimitir a tăcut, obiectele de cult fiind mutate în noua biserică.

Citește si  In cimitirul din Sălcioara Smeeni, încă se mai văd ruinele unei biserici vechi, construită la începutul secolului al XIX-lea

O comunitate cu renume: De la Mihai Viteazul la logofătul Sălcianu

Parohia Sălcioara, așezată la 200 de metri de râul Călmăţui și la 20 km de Buzău, are rădăcini adânci în istoria Țării Românești. Documentele atestă că însuși domnitorul Mihai Viteazul a cumpărat moșia Bistra de lângă Sălcioara, aceasta rămânând sat domnesc până în 1619.

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, satul aparținea logofătului Ghiţă Sălcianu şi fratelui său, Anton Sălcianu. Recensămintele vremii notau o comunitate restrânsă, de 32 de familii de clăcaşi, dar dornică de propășire. Astăzi, parohia (de categoria a III-a) numără 196 de familii și 642 de credincioși, toți de naționalitate română și religie creștin-ortodoxă.

Epopeea construcției: Un efort colectiv sub semnul excelenței

Actuala biserică parohială a fost ridicată prin jertfa localnicilor, sub îndemnul avocatului Constantin B. Teodorescu și coordonarea Preotului Gheorghe Deliu. Lucrările au început în 1926 și s-au întins pe parcursul a mai bine de un deceniu:

  • 1926–1938: Construcția „la roșu” și finisajele.
  • Meșteri de elită: Zidăria a fost realizată de C. Zota și Guighigui Iancu, sub supravegherea arhitectului Grigore Grigorescu. Tencuielile exterioare poartă semnătura meșterului Iuliano Pacifico, iar cele interioare pe cea a fraților Ion și Carol Dujinscy.
  • Odoarele: Catapeteasma din lemn de stejar, o adevărată operă de artă, a fost sculptată de N. Civelescu și donată de Arghira Vergu.
Biserica prin anii ’70-80

Biserica a fost sfințită pe 5 noiembrie 1939 de către P.S. Episcop Ghenadie Niculescu, având la acea vreme doar pictura de pe catapeteasmă, realizată în ulei de Sandu Dinescu.

Arhitectură și Artă: „Podoaba Casei Tale”

Din punct de vedere arhitectural, edificiul este construit în formă de cruce, având dimensiuni impresionante: 27 m lungime și până la 15 m lățime în dreptul stranelor. Cele trei turle octogonale, încununate cu cruci din inox, domină peisajul, biserica fiind încadrată de UNESCO în categoria „peisaj conceput și creat intenționat de om”.Pictura s-a făcut în tehnica fresco de către pictorul Hanganu Ştefan din Cernăteşti, judeţul Buzău, între anii 1958-1960, iar resfinţirea s-a făcut în 21 mai 1961 de către P.S. Episcop Antim al Buzăului.

O altă resfinţire a picturii s-a realizat în data de 24.04.1995, în urma reparaţiilor făcute după cutremurul din 4 martie 1977, cu binecuvântarea şi în timpul arhipăstoririi  Î.P.S. Episcop Epifanie al Buzăului.

Deasupra ușii de la intrare, în pridvor, este următoarea pisanie:

ACEASTĂ SF.  ȘI DUMNEZEIASCĂ BISERICĂ CU HRAMUL SF.. IER. NICOLAE S-A RIDICAT DIN TEMELIE ÎN ANUL 1928, S-A TERMINAT ÎN ANUL 1938, CU CHELTUIALA TUTUROR ENORIAȘILOR DIN SATUL SĂLCIOARA COMUNA SMEENI, CU OSÂRDIA PR.  GHEORGHE DELIU AJUTAT DE CONSILIU PAROHIAL. SFINȚIREA S-A FĂCUT ÎN ANUL 1939, NOEMBRIE, ZIUA 5 DE CĂTRE  P.S EPISCOP AL BUZĂULUI, GHENADIE NICULESCU, NUMAI CU PICTURA DELA CATAPETEASMĂ. ÎN ANUL 1957 CU ÎNDEMNUL ȘI CU STĂRUINȚA PR.GH. DELIU ÎMPREUNĂ CU CONSILIU PAROHIAL, COMITETUL PAROHIAL ȘI TOȚI ENORIAȘII DIN SATUL SĂLCIOARA, AU HOTĂRÂT PICTAREA ÎNTREGEI BISERICI. CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU ȘI CU BUNA VOINȚA ENORIAȘILOR DIN ACEASTĂ PAROHIE, ÎN ANUL 1958, LUNA AUGUST, ZIUA 4, S-A ÎNCEPUT PICTURA BISERICI ȘI S-A TERMINAT ÎN ANUL 1960, LUNA IULIE, ZIUA 12. RESFINȚIREA S-A FĂCUT DE P.S.DR. ANTIM ANGELESCU, EPISCOP AL EPARHIEI BUZĂULUI ȘI P.C. PROTOPOP  N. ZBURLAN AL PROTOER. RAION BUZĂU. PICTURA S-A EXECUTAT ÎN TEHNICA FRESCO, DE MÂNA PICTORULUI  FĂNICĂ HANGANU, DIN COM. CERNĂTESTI – BUZĂU. SCRIE DOAMNE ÎN CARTEA VIEȚII, PE CEI CE IUBESC PODOABA CASEI TALE. –  AZI 12 IULIE 1960.Deasupra uşii, în naos, mai există următoarea pisanie:

LA ACEASTĂ BISERICĂ CU HRAMUL  SF. IERARH NICOLAE, DIN SATUL SĂLCIOARA, COMUNA SMEENI, JUDEȚUL BUZĂU, ÎN URMA REPARAȚIILOR DUPĂ CUTREMURUL DIN ANUL 1977, S-A FĂCUT RESTAURAREA PICTURII, CU BINECUVÎNTAREA ȘI ÎN TIMPUL ARHIPĂSTORIRII  P.S. EPISCOP EPIFANIE AL BUZĂULUI, PRIN STĂRUINȚA  PR. PAROH ION TUDOR, CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU, CU BUNĂVOINȚA ȘI CHELTUIALA ENORIAȘILOR. RESTAURAREA, EXECUTATĂ DE PICTORUL  CONSTANTIN DUMITRAȘCU-SĂLCIOARA,  S-A ÎNCEPUT LA 21.IX.1990 ȘI S-A TERMINAT LA 21.X.1992. RESFINȚIREA S-A FĂCUT DE CĂTRE PREA SFINȚITUL EPIFANIE  NOROCEL AL BUZĂULUI, ÎN ZIUA DE 24.IV.1995. SCRIE, DOAMNE, ÎN CARTEA VIEȚII  PE TOȚI CTITORII ȘI PE CEI CE IUBESC PODOABA CASEI TALE.ALTE IMOBILE DIN INVENTARUL PAROHIEI

Clopotniţa, separată de biserică este construită pe schelet metalic din ţeavă metalică, are două clopote şi este acoperită cu tablă galvanizată.

Cimitirul parohial este situat în partea de sud-est a parohiei şi are o suprafaţă de 0,71 ha. Parohia deţine 2,5 ha teren arabil şi 2,5 ha păşune în indiviziune.

GARDIENII SLUJITORI DE IERI ŞI DE AZI

La biserica parohială au slujit: preotul Voicu Popa, preotul Luca Lupașcu, preotul iconom Gheorghe Deliu, preotul Gheorghe Banu, preotul Tudor Ion şi preotul iconom Stan Iordănel din anul 1995 şi în prezent.

Referitor la preoţii Voicu Popa şi Luca Lupaşcu nu există date păstrate in arhivă.

Preotul Gheorghe Deliu s-a născut în comuna Brădeanu, judeţul Buzău, pe 5 octombrie 1901. A absolvit cursurile Seminarului Teologic din Buzău. În primul an de preoţie a fost în comuna Jugureanu, judeţul Brăila, apoi, din anul 1928 a fost transferat în parohia Sălcioara. A fost cel care a pus piatra de temelie a bisericii parohiale actuale.

Preotul Gheorghe Deliu

Preotul Gheorghe Banu s-a născut în anul 1953 în Dălhăuţi, judeţul Vrancea. Este absolvent al Seminarului Teologic Buzău, promoţia 1968 şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, promoţia 1977. În 1980 a fost hirotonit ca profesor la Seminar şi preot cu jumătate de normă la Parohia Sălcioara şi Moisica unde a activat un an.

Preotul Gheorghe Banu

Preotul Tudor Ion s-a născut la data de 10.02.1953 în comuna Odăile, judeţul Buzău. Este absolvent al Seminarului Teologic Buzău, promoţia 1975 şi al Facultăţii de Teologie Bucureşti, promoţia 1981. A fost hirotonit preot la 15 ianuarie 1978 la Parohia Şuchea, comuna Căneşti, judeţul Buzău iar, în anul 1982 a fost transferat la Parohia Sălcioara, localitatea Smeeni, judeţul Buzău, unde a păstorit până în anul 1995. În această perioadă, preotul a realizat restaurarea picturii, după reparaţiile făcute în urma cutremurului din 1977.

Preotul Tudor Ion

Resfinţirea bisericii s-a făcut la 24 aprilie 1995 de către Î.P.S. Arhiepiscop Epifanie Norocel al Buzăului şi Vrancei, ocazie cu care a fost hirotonit pentru această parohie noul preot Stan Iordănel.

Preotul Stan Iordanel

Preotul iconom Stan Iordănel, născut la data de 07.05.1969 în Galați, este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității București, specializarea Teologie Pastorală, promoția 1994. A fost hirotonit diacon la data de 23 aprilie 1995 și preot la data de 24 aprilie 1995.

Cântăreţi bisericeşti la această parohie au fost următorii: Badea Dumitru, Stoica Nicolae, Dragomir Vasile.

Badea Dumitru, născut la data de 24 octombrie 1910, în localitatea Moisica, comuna  Smeeni, raionul Buzău, regiunea Ploieşti. A fost absolvent al Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti Buzău, promoţia 1946 şi a fost încadrat la parohia Moisica în anul 1952, apoi s-a transferat la parohia Sălcioara în anul 1959, profesând aici până în anul 1980, când s-a pensionat.

Badea Dumitru- cantaret bisericesc

Al cântăreț bisericesc a fost Stoica Nicolae, care era cumnat cu Badea Dumitru şi, dar din păcate, nu s-au păstrat informaţii personale referitoare la activitatea acestuia.

Dragomir Vasile s-a născut la 25 octombrie 1935 în comuna Smeeni, judeţul Buzău. A fost agricultor şi, din anul 2000, când s-a pensionat, şi-a început activitatea de cântăreţ bisericesc la parohia Sălcioara, la care funcţionează şi în momentul actual.

O parohie vie în secolul XXI

De la ultima resfinţire (24 aprilie 1994, făcută de către ÎPS Epifanie Norocel al Buzăului şi Vrancei) sub păstorirea preotului iconom Stan Iordănel la biserica parohială s-au derulat următoarele activităţi administrativ-gospodăreşti: s-a reparat şi zugrăvit exteriorul bisericii parohiale; s-a construit o magazie şi o anexă pentru centrala termică; s-a reparat capital acoperişul bisericii, deasemenea  şi gardul dinspre drumul naţional 2C, a fost înlocuit cu unul din fier forjat cu fundaţie din beton armat; s-a asigurat confortul termic prin înlocuirea ferestrelor şi uşilor din lemn deteriorate cu tâmplărie din PVC si Aluminiu cu geam termopan, montarea unei centrale termice pe combustibil solid şi două instalaţii de aer condiţionat; s-au refăcut platoul și aleea din fața bisericii parohiale, precum si cea până la clopotniţă şi uşa de la Sf. Altar  prin montarea de pavele din ciment colorate; s-a dotat Sf. Biserică cu veşminte noi, obiecte de cult, mobilier şi cărţi de cult.

Preotul Stan Iordanel

Dincolo de ziduri, viața parohiei pulsează prin serbările organizate la Crăciun și Înviere, precum și prin pelerinajele care unesc comunitatea. Astfel, Biserica din Sălcioara rămâne, așa cum scrie pe pisania din pridvor, o dovadă vie a celor care „IUBESC PODOABA CASEI DOMNULUI”.

Biserica din Salcioara- vedere interior

Surse: V. Nicolescu, I. Mateescu,  Smeeni- Perlă a Bărăganului, Buzău, Editura Editgraph, 2012.

Arhiva Parohiei Sălcioara, prin binevointa preotului paroh Stan Iordanel

Udați-Mânzu – cronica unui sat din comuna buzoiană Smeeni, unde istoria nu s-a retras niciodată

0

În câmpia largă a Bărăganului buzoian, acolo unde râul Călmățui își desenează cursul în bucle liniștite, satul Udați-Mânzu, din comuna buzoiană Smeeni își duce mai departe povestea. Pentru un privitor grăbit, este doar o așezare rurală obișnuită. Pentru cei care îi cunosc trecutul, însă, satul reprezintă o veritabilă lecție de istorie locală – una despre supraviețuire, adaptare și continuitate.

Rădăcini vechi: de la moșnenii din Albești la satul de azi

Povestea satului începe, de fapt, cu satul Albești, unul dintre cele mai vechi din zonă, atestat documentar încă din secolul al XVI-lea. Din această vatră veche de moșneni liberi se desprinde, în timp, și așezarea care va deveni Udați.

La începutul secolului al XVII-lea, contextul istoric este unul dificil: invaziile și presiunile externe îi determină pe locuitorii din Albești să părăsească temporar satul. Documentele vremii vorbesc despre oameni „risipiți pentru marea răutate a turcilor”, sate rămase pustii și încercări ulterioare de repopulare.

Revenirea oamenilor pe aceste locuri se face treptat. Moșnenii albeșteni revin după 1617 și se așază mai jos de satul de origine, într-o zonă joasă, aproape de Călmățui. Aici își construiesc bordeie pe pământurile mănăstirii Banu, într-un loc unde apa pătrundea adesea în locuințe.

De aici, cel mai probabil, se naște și numele satului: Udați – „cei udați”, oamenii care trăiau în apropierea apei și erau afectați de revărsările ei.

De la „Udat” la Udați-Mânzu: o identitate în formare

Prima reprezentare cartografică a așezării apare în 1718, pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, unde localitatea este notată simplu: „Udat”.

În timp, satul evoluează și își schimbă denumirea, pe măsură ce în jurul său apar noi structuri sociale și economice. Denumirea actuală, Udați-Mânzu, reflectă o etapă ulterioară de dezvoltare, când așezarea se conturează prin reunirea sau apropierea dintre Udați și o altă componentă locală, Mânzu.

Această evoluție nu este una izolată, ci face parte dintr-un fenomen mai larg, specific satelor din câmpie, unde mobilitatea populației și reorganizarea vetrelor au dus frecvent la apariția unor denumiri compuse.

Harti istorice Udati-Manzu

Evoluția administrativă – un traseu prin istoria României moderne

Istoria administrativă a satului Udați-Mânzu reflectă fidel transformările statului român din ultimele două secole.

  • 1864 – 1902: satul apare ca un cătun aparținând comunei Albești;
  • 1931 – 1950: devine parte din comuna Udați, alături de Udați-Lucieni;
  • 1950 – 1968: intră în structurile administrative de tip sovietic, fiind arondat raionului Pogoanele, în cadrul regiunilor Buzău și apoi Ploiești;
  • din 1968 până astăzi: este integrat în comuna Smeeni, județul Buzău.
Citește si  Udați-Lucieni: Satul din comuna Smeeni desenat cu rigla pe inima Bărăganului

În documente istorice apar și alte denumiri asociate satului, precum Sălcianca sau Rasidesca, folosite în contexte de moșie sau proprietate.

Această succesiune de reorganizări administrative arată nu doar schimbări de formă, ci și modul în care satul a fost integrat, de-a lungul timpului, în diferite structuri de conducere și organizare.

Udații Noi și „Crăcănata” – extensii ale aceleiași comunități

În tradiția locală se păstrează și alte denumiri, precum Udații Noi sau Crăcănata, care desemnează zone sau extinderi ale satului.

Acestea indică etape diferite de dezvoltare: fie extinderea vetrei inițiale, fie apariția unor gospodării noi, în afara nucleului vechi. Astfel de denumiri, neoficiale uneori, sunt frecvente în mediul rural și reflectă modul natural în care comunitățile își definesc spațiul.

Biserica din satul Udati – 2009

O economie legată de pământ și de animale

Viața economică a satului a fost, încă de la început, strâns legată de agricultură. Solurile fertile ale câmpiei au permis cultivarea cerealelor, în special grâu și porumb, activități care au rămas dominante până în prezent.

În paralel, creșterea animalelor a avut un rol esențial. Bovinele, oile și păsările au asigurat traiul gospodăriilor, dar un loc aparte îl ocupă caii, care au devenit un simbol al satului.

Denumirea „Mânzu” este asociată, potrivit tradiției, cu această ocupație – creșterea cabalinelor, practicată de comunități venite din zonele de deal și munte, care s-au stabilit aici și au adus cu ele această îndeletnicire.

Pasune in zona satului Udati-Manzu – In departere Movila Udati

Evoluția populației – între creștere și echilibru

Datele demografice oferă o imagine clară asupra transformărilor prin care a trecut satul:

  • 1892: 380 locuitori
  • 1930: 861 locuitori
  • 1968: 1365 locuitori – vârful demografic
  • 2002: 1072 locuitori
  • 2011: 981 locuitori
  • 2021: aproximativ 850 locuitori

Evoluția este una tipică pentru satele din Bărăgan: creștere în perioada modernă și în timpul regimului comunist, urmată de un declin după 1990, cauzat de migrație și schimbări economice.

Cu toate acestea, Udați-Mânzu reușește să își păstreze un echilibru, având astăzi o populație apropiată de cea din perioada interbelică.

Caminul cultural din Udati 2009

Vestigii sub brazdă: o locuire de milenii

Dincolo de istoria documentară, satul ascunde o realitate și mai profundă: aceea a unei locuiri multimilenare.

Descoperirile arheologice din puncte precum „Movila Udați” sau „Lunca Udaților” atestă prezența umană încă din Eneolitic (mileniul V î.Hr.), dar și din Epoca Bronzului și perioada culturii Sântana de Mureș (secolele III-IV d.Hr.).

Aceste descoperiri confirmă faptul că zona a fost, încă din cele mai vechi timpuri, favorabilă locuirii.

Movila Udati

Repere ale comunității moderne

În epoca recentă, satul își consolidează identitatea prin instituții esențiale:

  • Școala, construită în 1948, care a educat generații întregi;

  • sediul fostei primării, transformat in grădiniță în anul 2015

  • biserica de zid, ridicată în 1962, în plin regim comunist.

 

Un element definitoriu pentru identitatea satului Udați-Mânzu îl reprezintă biserica, ridicată în anul 1962, într-o perioadă deloc favorabilă construcțiilor religioase. Realizată din zidărie, biserica a devenit rapid centrul vieții spirituale și sociale al comunității, adunând în jurul ei generații întregi de credincioși. Dincolo de rolul religios, aceasta a funcționat ca un adevărat punct de coeziune pentru sat, locul unde oamenii s-au regăsit la marile sărbători, la momentele importante din viață și în perioadele dificile.

Biserica Udati 2010

Ridicarea ei în plin regim comunist este, în sine, o dovadă a atașamentului localnicilor față de credință și tradiție, biserica rămânând până astăzi un simbol al continuității și al identității comunității din Udați-Mânzu

Acestea nu sunt doar clădiri, ci simboluri ale continuității și ale vieții comunitare.

Un sat care a rezistat timpului

Udați-Mânzu este, în esență, povestea unei comunități care a învățat să trăiască între ape și câmpuri, între perioade de criză și momente de dezvoltare.

De la moșnenii plecați și întorși, la reorganizările administrative și până la realitățile demografice actuale, satul a rămas pe hartă nu doar ca așezare, ci ca spațiu viu.

Astăzi, Udați-Mânzu nu impresionează prin dimensiune, ci prin ceea ce reprezintă: dovada că, în Bărăgan, istoria nu dispare – ea continuă, în fiecare gospodărie, în fiecare familie și în fiecare brazdă de pământ.

Udați-Lucieni: Satul din comuna Smeeni desenat cu rigla pe inima Bărăganului

0

Satul Udați-Lucieni este situat în partea central-sudică a județului Buzău, la aproximativ un kilometru distanță de șoseaua principală DN 2C (Costești-Smeeni-Slobozia), fiind unul din cele șapte sate componenete ale comunei Smeeni. 

În timp ce majoritatea satelor din comuna Smeeni au luat naștere după curbele lăsate de râul Călmățui, satul Udați-Lucieni s-a născut dintr-un act de voință și o viziune matematică. Nu a crescut de la sine și nu s-a mutat din calea apelor; el a fost, pur și simplu, ctitorit pe planșetă. Este satul care nu s-a așezat în timp, ci a fost „așezat” cu precizie chirurgicală de un om care a înțeles că viitorul înseamnă ordine.

Nu poți vorbi despre Udați-Lucieni fără să invoci figura ctitorului său, boierul Constantin Niculescu, mintea luminată din spatele acestei lumi. Stăpân peste vasta moșie Udații Mari – un imperiu agricol unde grânele și stânele uriașe dictau ritmul Bărăganului – Niculescu nu s-a mulțumit cu rolul de simplu latifundiar. În 1882, el a decis să creeze ceva ce puțini nobili ai vremii îndrăzneau: un sat-model.Harti istorice Udati -Lucieni

 

Așezarea a fost rodul unui gest de o generozitate rară: boierul a oferit gratuit locuri de casă tinerilor veniți din împrejurimi, cu o singură condiție – să respecte ordinea. Înainte ca prima temelie să fie săpată, pământul a fost măsurat cu sfoara și țărușul. Niculescu a trasat străzile, loturile și aliniamentele, creând un sat-model unde ordinea precede locuirea. Această geometrie perfectă, care se vede și astăzi din satelit, este moștenirea sa directă – o structură socială și urbană gândită să ofere echilibru și coerență unei comunități noi, născute din pământ împărțit și străzi măsurate.

De ce se numește satul „Udați-Lucieni”?

Numele satului nu e deloc întâmplător. Spune, pe scurt, povestea locului și a oamenilor care au venit aici. De mentionat faptul ca in anul 1885, in documentele vremii, satul purta numele de Lucienari, Lucieni in 1892 si din 1903, Udati- Lucieni.

„Udați” vine de la vechea moșie numită Udații Mari. Denumirea are legătură cu pământul umed din valea Călmățuiului. Într-o zonă de câmpie unde seceta era adesea o problemă, acest sol mai umed era o adevărată comoară. Însemna apă aproape, pământ bun și șanse reale pentru agricultură.

„Lucieni” arată de unde au venit primii oameni care au întemeiat satul. Ei s-au mutat aici din satul Luciu. Numele păstrează, așadar, legătura clară cu locul de origine al comunității. În același timp, trimite și la „luciul” apelor din luncă, un reper vizibil într-un peisaj de câmpie deschis, fără multe puncte de orientare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-au făcut împroprietăririle și s-au trasat noile loturi de casă, vatra veche a celor veniți din Luciu s-a unit cu terenurile din moșia Udați. Așa s-a format o singură așezare.

Udați-Lucieni: Oglindirea trecutului milenar

Numele compus ne șoptește însă că sub „nou” se ascunde și „vechiul”. Lucieni este vocea istoriei, amintind de descălecatul oamenilor veniți de la Luciu, atrași de luciul apelor ce sclipeau odinioară pe valea Călmățuiului. Deși satul „boieresc” este modern, pământul pe care se sprijină are o memorie milenară: sub străzile drepte ale lui Niculescu, arheologii au găsit vestigii ale culturii Sântana de Mureș, semn că viața a pulsat aici cu mult înainte ca rigla boierului să atingă solul.

Evoluția administrativă

Fiind un sat apărut târziu, Udați-Lucieni intră direct în structurile administrative moderne ale județului Buzău. Administrativ, acesta a cunoscut mai multe etape de încadrare:

  • Perioada 1892-1929: A fost cătun, respectiv sat component al comunei Albești.
  • Anul 1930: A făcut parte pentru scurt timp din comuna Caragele.
  • Anul 1931: Devine reședința comunei Lucieni, care includea și alte sate din zonă.
  • Anul 1941: Este inclus în comuna Udați, alături de Călțuna și Udați-Mânzu.
  • Din 1968: Odată cu reforma administrativă, satul devine parte componentă a comunei Smeeni, statut pe care îl păstrează și astăzi.

Un sat al ordinii depline

Astăzi, Udați-Lucieni rămâne o lecție de stabilitate. Ferit de presiunea traficului mare, cum se intampla in celelalte sate ale comunei Smeeni, traversate de Drumul National 2C,  satul și-a păstrat intactă forma stabilită acum 140 de ani. Casele ridicate în perioada de vârf a construcțiilor (1940–1989) au respectat cu sfințenie „rigla” boierului, fără să modifice forma inițială a vetrei.

Evoluția Populației: Udați-Lucieni (1892 – 2021)

1892240
1930299
1941376
1968506
2002434
2011389
2021385

 

Sufletul comunității: De la Școala din 1907 la Biserica din 2011

Viziunea de la 1882 a fost completată, în timp, de stâlpii comunității. În anul 1907, a fost construit primul local de școală în Udați, dotat cu o sală de clasă, unde învățau 121 de elevi. Ulterior, în 1934 (sau 1937, conform unor surse), a fost ridicat un nou local de școală și în partea numită Lucieni, pentru a deservi cei 59 de elevi de acolo.

Scoala din Lucieni

Mai aproape de zilele noastre, între 2001 și 2011, localnicii au demonstrat că spiritul de ctitor nu a murit, ridicând cu forțe proprii si cu sprijinul autoritatilor locale ale comunei Smeeni, biserica cu hramul „Sf. Ilie și Sf. Apostol Andrei”.

Biserica din Udati-Lucieni

Astăzi, Udați-Lucieni rămâne o lecție de istorie vie despre cum se clădește o comunitate. Nu impresionează prin misticismul vechimii, ci prin demnitatea clarității sale. Este satul începuturilor clare, unde istoria nu s-a scris în legende, ci în linii drepte trasate pe pământul negru al Bărăganului.

Strazi Lucieni

Pentru orice trecător, străzile acestui sat sunt, de fapt, omagiul tăcut adus boieruluu și acelor familii tinere, de „insurăței” care, în 1882, au acceptat provocarea de a locui într-un sat desenat cu rigla, transformând un simplu plan cadastral într-un cămin care dăinuie de aproape un secol și jumătate.

La poarta Marii Istorii: Academicianul Marius Andruh, fiu al satului Smeeni, candidează la președinția Academiei Române

0
Marius Andruh. Foto: Alina Bianca Bălan. Sursa https://timpolis.ro/

De la băncile școlii din câmpia buzoiană, până la cel mai înalt for științific și cultural al țării, drumul academicianului Marius Andruh este o poveste despre excelență, muncă și rădăcini adânci. Pe 7 aprilie 2026, fiul comunității din Smeeni ar putea deveni președintele Academiei Române.

Comunitatea din Smeeni trăiește un moment istoric. Unul dintre „fiii satului”, Marius Andruh, un nume care astăzi rezonează în marile laboratoare de chimie ale lumii, și-a depus candidatura pentru funcția de președinte al Academiei Române. Într-un moment de schimbare pentru forul academic, marcat de încheierea mandatului istoric al actualului președinte, Ioan-Aurel Pop, candidatura lui Marius Andruh aduce în prim-plan nu doar un om de știință de talie mondială, ci și o valoare morală șlefuită în inima județului Buzău.

Rădăcini puternice într-o familie de dascăli

Născut la 15 iulie 1954, chiar aici, în Smeeni, Marius Andruh a purtat mereu cu sine amprenta educației primite acasă. Provenind dintr-o familie de profesori, el a înțeles de mic că drumul spre succes este pavat cu lectură și disciplină. Cei care l-au cunoscut în anii copilăriei își amintesc de un elev sclipitor, a cărui sete de cunoaștere depășea granițele manualelor școlare.

Această fundație solidă pusă în Smeeni a fost rampa de lansare către performanțe greu de egalat: șef de promoție al prestigiosului Liceu „B. P. Hasdeu” din Buzău și, ulterior, șef de promoție al Facultății de Chimie din cadrul Universității din București (1979).

Un ambasador al geniului românesc peste hotare

Cariera sa este un parcurs impresionant de „vârfuri”: de la premiile la Olimpiadele Internaționale de Chimie din tinerețe, până la titlul de profesor emerit și director al Institutului de Chimie Organică și Supramoleculară „C.D. Nenițescu”. Dar Marius Andruh nu a rămas doar în turnul de fildeș al cercetării. El a dus numele României – și, implicit, al locului de unde a plecat – în universități de prestigiu din Paris, Göttingen, Manchester, Strasbourg sau Valencia.

Află aici detalii mai multe despre activitatea domnului academician Marius Andruh.

În ciuda succesului internațional, a rămas profund legat de școala românească, coordonând lotul olimpic de chimie și inspirând generații de tineri să creadă în puterea științei.

„Pentru noi, domnul academician este mai mult decât un mare chimist; este dovada vie că, plecând dintr-o comună precum Smeeni, poți ajunge să conduci destinele culturii și științei naționale prin muncă cinstită,” spun cu mândrie localnicii.

Un simbol al științelor exacte pentru Academia Română

Actual vicepreședinte al Academiei Române, Marius Andruh reprezintă în aceste alegeri vocea științelor exacte. Într-o epocă a tehnologiei și a cercetării avansate, candidatura sa este văzută ca un pas strategic pentru modernizarea instituției.

Dacă pe 7 aprilie votul academicienilor va fi unul favorabil, Smeeniul va oferi României nu doar un președinte de Academie, ci un simbol al rezilienței și al inteligenței rurale care a reușit să cucerească lumea.

Indiferent de rezultatul scrutinului, pentru locuitorii din Smeeni, Marius Andruh este deja un câștigător. Este omul care a demonstrat că universul poate fi înțeles dintr-o eprubetă, dar că inima rămâne mereu acasă, acolo unde a învățat primele litere.

Redacția locală a acestei publicații urează mult succes domnului academician Marius Andruh în acest demers onorant!

VIDEO – Blocaj în agricultura din Smeeni: Fermierii sunt forțați să apeleze la împrumuturi, în timp ce statul le datorează bani

0

SMEENI, BUZĂU – Campania agricolă de primăvară debutează sub un semn de întrebare major pentru producătorii locali. Întârzierile în finanțare și datoriile enorme ale statului către sectorul agricol riscă să compromită producția din acest an, cu efecte directe asupra economiei locale și a prețurilor la consumator.

Deși câmpurile din jurul comunei Smeeni ar trebui să fie în plină activitate, realitatea financiară îi ține pe mulți agricultori pe loc. Startul campaniei de primăvară este marcat de o lipsă acută de lichidități, forțându-i pe fermieri să aleagă între suspendarea lucrărilor sau îndatorarea la unitățile bancare.

Printre cei care fac eforturi susținute pentru a menține ritmul lucrărilor se numără și Răzvan Marin, agricultor din comuna Smeeni. Deși se numără printre cazurile fericite, reușind să își asigure din timp o parte din stocurile de semințe, îngrășăminte și erbicide, resursele nu sunt suficiente pentru a acoperi întreaga campanie.

„Pentru restul necesarului, singura soluție rămâne împrumutul”, este realitatea crudă prezentată de fermierul local.

Situația este trasă la indigo și în restul Bărăganului. Bogdan Cățoi, fermier care administrează suprafețe mari de teren în regiune, confirmă că presiunea financiară este fără precedent. În acest moment, prioritatea zero este erbicidareae – o lucrare critică pentru sănătatea culturilor. Orice zi de întârziere cauzată de lipsa banilor se poate traduce în pierderi iremediabile la recoltă.

Principala cauză a acestui blocaj este neplata subvențiilor și a restanțelor de către stat, sumă care la nivel național a depășit pragul de 4 miliarde de lei. Conform reprezentanților din sector, o pondere importantă din aceste restanțe este reprezentată de subvenția pentru motorină.

Fermierii din Smeeni atrag atenția că lucrările grele din toamnă, precum aratul, au epuizat deja cantități masive de combustibil, iar acum, când este nevoie de o nouă infuzie de capital pentru lucrările de primăvară, conturile sunt goale.

Specialiștii avertizează că problemele financiare ale fermierilor se pot transforma rapid într-o criză generalizată a sectorului:

  • Problema bancară: Cei mai afectați sunt micii agricultori care, din cauza pierderilor suferite în anii secetoși precedenți, nu mai sunt considerați „clienți eligibili” de către bănci. Aceștia riscă să sară peste etape tehnologice esențiale.
  • Producție scăzută: Lucrările făcute cu întârziere sau incomplete vor duce inevitabil la o recoltă slabă cantitativ și calitativ.
  • Impactul la raft: În final, aceste costuri suplimentare și deficitul de producție vor fi suportate de cetățeni, prin prețuri mai mari la alimentele de bază.

Dacă autoritățile centrale nu vor accelera procesul de plată a subvențiilor restante, primăvara anului 2026 ar putea rămâne în istoria locală ca fiind momentul în care lipsa de predictibilitate financiară a învins hărnicia agricultorilor din Smeeni.

Călțuna, satul liniștit din Smeeni, care spune povestea organizării moderne a Bărăganului

0

La prima vedere, Călțuna pare un sat obișnuit de câmpie, așezat liniștit în structura comunei Smeeni, fără dramatismul istoric al altor așezări din zonă. Dar tocmai această aparentă simplitate ascunde o poveste diferită, o poveste despre ordine, despre planificare și despre modul în care statul modern a construit, la propriu, satul românesc

Pentru a înțelege Călțuna, trebuie privit mai întâi contextul mai larg al zonei Buzăului, unde urmele de locuire coboară până în neolitic și epoca fierului, iar evoluția așezărilor a fost una continuă, marcată de migrații, reorganizări și adaptări la condițiile naturale. În această regiune, în secolele XIII-XIV, satele se dezvoltau organic, prin roire și prin mutări succesive, pe măsură ce populația creștea și terenurile erau valorificate.

Călțuna nu face parte din această categorie a satelor „născute lent”. El apare mult mai târziu, într-o etapă în care spațiul rural începe să fie organizat în mod conștient, prin intervenții administrative și reforme de amploare.

Denumirea și identitatea locală

Satul a purtat de-a lungul timpului variante ale aceluiași nume, reflectând schimbările de administrație și limbaj: Cotuna, Kotuna, Călțuna sau Călțunașul. În vechile hărți austriece, apare sub forma fonetică „Kotuna”, o dovadă că așezarea era deja bine definită în conștiința cartografilor europeni la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Caltuna- Harti istorice

Apariția satului este legată de transformările profunde din secolul al XIX-lea, când reforma agrară din 1864 și cele care au urmat au schimbat radical structura proprietății și a vieții rurale. Împroprietărirea țăranilor nu a însemnat doar distribuirea pământului, ci și necesitatea organizării unor noi vetre de sat, adaptate unei logici moderne.

Călțuna apare în urma parcelărilor realizate după marile împroprietăriri ale țăranilor, proces început cu reforma agrară din 1864 și continuat în anii următori. În acest context, statul român a fost pus în situația de a crea vetre noi de sat pentru familiile tinere, pentru așa-numiții însurăței – tineri căsătoriți care primeau pământ și trebuiau să își întemeieze gospodării noi. Călțuna este exact un astfel de sat. Nu este o vatră veche. Nu este rezultatul roirii unui sat mai vechi. Nu este o mutare din cauza inundațiilor, cum s-a întâmplat cu satul Smeeni. Este un sat trasat pe planșă și apoi ridicat pe teren.

In 1881 se trasează străzile. Se fac loturile. Se așază familiile tinere. Se formează gospodăriile. Asadar, Călțuna este, în esență, un sat construit de la zero pentru o generație nouă de țărani împroprietăriți.

Această origine explică perfect de ce satul are o structură atât de ordonată, cu străzi drepte, paralele și perpendiculare, specifice unei așezări planificate, nu crescute natural.

Citește si  Comuna Smeeni - un "arhipelag" nemărginit de descopriri arheologice, sub talpa Bărăganului buzoian

Deși astăzi peisajul este unul secetos, formarea satului este strâns legată de Valea Călmățuiului. Satul este așezat pe „terasa înaltă” a acestui râu. Documentele arheologice subliniază că această terasă a oferit condiții ideale: protecție împotriva inundațiilor mari (care măturau lunca joasă unde se afla inițial Smeeniul Vechi) și acces la pânza freatică. Această poziționare strategică explică de ce, spre deosebire de alte sate care au fost „mâncate de lăcuste” sau inundate, Căltuna și-a păstrat vatra.

Spre deosebire de satele vechi, cu ulițe șerpuite și gospodării așezate după configurația terenului, Călțuna se remarcă printr-o structură clară, geometrică.  Configurația străzilor este rectangulară, acestea fiind trasate pe direcții precise, orientate nord-est – sud-vest și est-vest, o organizare specifică satelor planificate din zona de câmpie.

Această formă nu este întâmplătoare. Ea reflectă o intervenție directă, un plan, o viziune. Satul a fost parcelat, împărțit și construit în mod sistematic, în urma campaniilor de împroprietărire din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Satul Caltuna in 2025- vedere din satelit

Căltuna și Războaiele Imperiale (1808)

Un detaliu fascinant care apare în Studiul Istoric comandat de Primaria comunei Smeeni este legat de Pădurea Albești-Căltuna. În anul 1808, în timpul războiului ruso-turc, această zonă a fost teatrul unei bătălii sângeroase. Documentele menționează că trupele rusești și cele otomane s-au ciocnit chiar aici, la marginea moșiei Căltuna. Până târziu, în secolul XIX, bătrânii satului încă mai puteau indica urmele fortificațiilor de pământ ridicate de soldați în acea pădure care astăzi, din păcate, a dispărut.

Reperele de hotar: Movilele Căltunei

Conform Studiului Arheologic al comunei Smeeni, deși nu s-au găsit situri de locuire spectaculoase chiar în centrul satului, împrejurimile satului Călțuna sunt marcate de „movile” (tumuli) care servesc drept repere de mii de ani:

  • Movila Călțuna, situată la aproximativ 1,5 km nord-est de sat pe o terasa înaltă, este un monument al peisajului care domină câmpia.
  • Movila de la Est de sat, situată la doar 600 de metri de ultimele case, confirmă că întreaga zonă a fost un coridor de trecere pentru popoarele migratoare încă din epoca bronzului.

    Foto Muzeul Judetean Buzau- Studiu Arheologic comuna Smeeni

Evoluția administrativă a satului Călțuna

Fiind un sat apărut târziu, Călțuna intră direct în sistemul administrativ modern al României. El nu trece prin etapele medievale sau premoderne, ci apare deja într-o perioadă în care administrația teritorială este clar definită.

Citește si  Albești – unul dintre cele mai vechi sate din câmpia Smeeniului

De-a lungul timpului, satul urmează aceeași evoluție administrativă ca întreaga zonă a Smeeniului:

  • 1864-1902: Cătun component al comunei Albesci, plasa Câmpului jud. Buzăuâ
  • 1903-1925: Sat component al comunei Albești, plasa Câmpu jud. Buzău.
  • 1925-1929: Sat component al comunei Albești, plasa Câmpu jud. Buzău.
  • 1930: Sat component al comunei Caragele, jud. Buzău.
  • 1931-1932: Sat component al comunei Albești, plasa Câmpu, jud. Buzău.
  • 1933-1950: Sat component al comunei Udați, jud. Buzău.
  • 1950-1952: Sat component al comunei Udați, raionul Pogoanele regiunea Buzău.
  • 1952-1968: Sat component al comunei Smeeni, raionul Pogoanele regiunea Ploiești.
  • din 1968: Sat în comuna SMEENI, jud. Buzău

Legătura administrativă cu Albeștiul

Istoria Căltunei este strâns legată de Comuna Albești. În urma reformei lui Cuza din 1864, Căltuna nu ținea de Smeeni, ci era parte componentă a comunei Albești, alături de cătunele Udați și Lucieni. Satul avea propria sa organizare și propriile dosare de împroprietărire, fiind o comunitate de sine stătătoare, formată din oameni care își apărau cu dârzenie hotarele moșiei.

De-a lungul timpului, Călțuna a evoluat în același ritm cu întreaga comună Smeeni, fără rupturi majore și fără evenimente dramatice care să-i schimbe radical traiectoria. Nu există dovezi ale unor strămutări de vatră, așa cum s-a întâmplat în alte sate din zonă, și nici ale unor distrugeri masive care să impună reconstrucții.

În schimb, dezvoltarea sa a fost constantă, liniară, susținută de transformările generale ale societății românești.

Perioada cea mai intensă de construcție a fost cea cuprinsă între anii 1940 și 1989, când majoritatea locuințelor actuale au fost ridicate. Acest fapt explică aspectul relativ unitar al satului, în care gospodăriile au o vechime medie de 50-70 de ani și reflectă stilul arhitectural specific acelei perioade.

Momentul decisiv – 16 februarie 1968

Prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, s-a stabilit configurația actuală a localităților. Această lege a desființat vechile structuri (precum raioanele și regiunile introduse în 1950) și a reînființat județele.

Sub noua lege, Comuna Smeeni a fost desemnată ca unitate administrativă centrală, înglobând sub „umbrela” sa satele: Albești, Bălaia, Căltuna, Moisica, Smeeni, Udați-Lucieni și Udați-Mânzu.

Astfel, Căltuna a devenit parte integrantă a Smeeniului nu printr-o simplă mutare locală, ci printr-o lege națională de unificare care a urmărit concentrarea satelor mici în comune mai mari și mai puternice din punct de vedere administrativ. Această componență a comunei Smeeni a rămas neschimbată din 1968 până în prezent.

Un moment de cotitură in istoria acestui sat a fost data de 25 februarie 1962. Atunci a fost înființată C.A.P. „1 Mai” Căltuna. La înființare acesta număra 125 de familii care au pus la comun o suprafață de 427 hectare de pământ. Aceasta arată că satul era format din gospodari cu proprietăți medii, esențiali pentru economia agricolă a zonei.

Patrimoniul Spiritual

Spre deosebire de Smeeni, care a avut biserici mutate sau reconstruite din cauza inundațiilor, Căltuna a păstrat o stabilitate mai mare a locului. Documentele amintesc de spiritul comunitar al locuitorilor de aici, care au susținut de-a lungul timpului viața religioasă a parohiei, integrându-se în rețeaua celor „9 biserici în 7 sate” ale comunei Smeeni.

În inima satului Căltuna se ridică biserica cu hramul „Sfântul Vasile”. A fost ridicată în 1948 imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Deși vremurile erau extrem de grele, comunitatea din Căltuna a simțit nevoia de a avea propriul lăcaș de cult, separat de cel din Albești. Este un efort remarcabil al celor câteva sute de localnici de la acea vreme de a-și ancora spiritual satul in acest lăcaș de cult. 

Biserica din satul Căltuna cu hramul „Sfântul Vasile” construită în anul 1948

Căltuna astăzi

Pentru a completa tabloul acestui sat care a supraviețuit bătăliilor imperiale și furiei naturii, trebuie să privim spre Căltuna de astăzi — o așezare care nu mai este izolată pe terasa sa înaltă, ci a devenit un punct vital de tranzit.

Citește si  Moisica: povestea satului din comuna buzoiană Smeeni cu o istorie de peste 6000 de ani

Dacă în trecut viața satului era dictată de capriciile râului Călmățui, astăzi ritmul este impus de DN2C, drumul național care despică localitatea și o leagă direct de Buzău și Slobozia. Pentru călțuneni, acest drum este binecuvântare și blestem deopotrivă: este puntea care îi ține conectați la pulsul orașului, dar și „zgomotul” modernității care a înlocuit liniștea de altădată a câmpiei.

Centrul satului Caltuna- fopto Google Street View

Dincolo de asfalt și istorie, adevărata măsură a unui loc este dată de oamenii săi. Datele ultimelor două recensăminte (2011 și 2021) ne spun o poveste amară, dar reală, pe care o regăsim în aproape toată zona rurală a României: povestea „contractării” satului românesc.

Anul RecensământuluiNumăr de locuitori (Călțuna)
2011565
2021 (date publicate în 2023)439
Strazi in satul Caltuna

În doar zece ani, Căltuna a pierdut peste 20% din suflarea sa. Dacă la 1962, când se înființa C.A.P.-ul, satul clocotea de viață cu cele 125 de familii tinere, astăzi comunitatea devine tot mai mică și mai încărunțită. Cei 439 de locuitori rămași sunt cei care mai țin aprinsă candela în biserică și care mai cultivă pământul acela care, la 1808, era martorul bătăliilor dintre ruși și turci.

Căltuna de astăzi, cu DN2C-ul său zgomotos și cu liniștea celor 439 de suflete, rămâne un simbol al rezilienței. Este satul care refuză să dispară, agățat de marginea drumului național, amintindu-ne tuturor că istoria nu se scrie doar în hrisoave, ci se trăiește prin fiecare poartă deschisă spre câmpie.

Smeeni își alege identitatea: Cetățenii, invitați să decidă varianta finală pentru stema comunei

0

Comuna Smeeni face un pas important în definirea identității sale vizuale și istorice. Administrația locală a lansat o consultare publică privind proiectul de stemă a localității, oferind locuitorilor ocazia de a alege simbolul care îi va reprezenta oficial în fața întregii țări.

Conform unui anunț oficial publicat recent, toți cetățenii sunt invitați să analizeze cele două variante propuse pentru stema comunei Smeeni. Acest demers nu este doar o dorință de modernizare, ci o obligație legală și o necesitate administrativă. Elaborarea stemei se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională și ale H.G. nr. 25/2003, care stabilește metodologia de creare a simbolurilor heraldice pentru unitățile administrativ-teritoriale.

De ce are Smeeni nevoie de o stemă?

Stema reprezintă „cartea de vizită” a unei comunități. Ea sintetizează într-un scut heraldic istoria, tradițiile și punctele forte ale localității. Pentru Smeeni, variantele propuse includ elemente simbolice de o importanță deosebită:

Vasul de lut de aur: Atestă vechimea milenară a așezării și descoperirile arheologice unice din zonă.

Crucea treflată: Simbolizează credința și cele nouă lăcașuri de cult din cele șapte sate.

Soarele figurat: O trimitere directă la sănătate și la rolul vital al Spitalului de Boli Cronice Smeeni.

Spicele și Oaia: Reprezintă cele șapte sate și ocupațiile tradiționale: agricultura și oieritul în lunca Călmățuiului.

Brâul undat: Reprezintă râul Călmățui, martorul tăcut al dezvoltării comunei.

Cum te poți implica?

Opinia fiecărui locuitor contează pentru ca soluția aleasă să fie cea mai reprezentativă. Variantele de proiect, alături de descrierile detaliate ale fiecărui simbol, pot fi consultate online pe site-ul oficial al primăriei, la adresa: https://www.comunasmeeni.ro/anunturi/anunt-proiectul-de-stema-a-comunei-smeeni/.

Cetățenii care au propuneri, sugestii sau preferințe sunt rugați să le prezinte în scris la Registratura Generală a U.A.T. Comuna Smeeni sau prin e-mail la adresa primaria.smeeni@gmail.com. Termenul limită pentru transmiterea opiniilor este data de 18 aprilie 2026

De ce lâna oilor din Smeeni ajunge la gunoi în timp ce noi importăm haine scumpe?

0

În comuna buzoiană Smeeni, primăvara nu vine doar cu verdeață, ci și cu o problemă care „atârnă” greu pe umerii crescătorilor de animale: zeci de tone de lână care nu mai au nicio valoare. Într-o Românie care odinioară își îmbrăca populația din producția proprie, astăzi asistăm la un spectacol grotesc: materia primă autohtonă devine deșeu, în timp ce magazinele sunt pline de „lână fină” adusă de peste mări și țări, la prețuri de lux.

Smeeni: 20.000 de oi și o bogăție de care fug toți

De mai bine de două saptamâni, în Lunca Călmățuiului, forfota este la ea acasă. (VEZI VIDEO MAI JOS) Este perioada tunsului oilor, un ritual care altădată aducea profit și bucurie în gospodării. Astăzi, însă, fiecare mișcare a foarfecii adaugă un nou strat de disperare pentru cei aproximativ 50 de crescători de ovine din comuna Smeeni. Cu un efectiv de aproape 20.000 de capete, matematica dezastrului este simplă și dureroasă: de la o singură oaie se strâng minimum 3-4 kilograme de lână. La nivelul comunei, rezultă o cantitate uriașă, de peste 50-60 de tone de materie primă.

„O ducem la gunoi, că în altă parte nu avem unde. Dacă ne prinde primăria că o aruncăm pe câmp, ne amendează. Am sunat peste tot, nu se cumpără”, mărturisește cu amar un localnic din satul Lucieni. Detalii aici 

Situația este confirmată și de autoritățile locale. Viceprimarul comunei, Răzvan Nicula, recunoaște impasul: deși s-au făcut demersuri pentru a contacta procesatori, răspunsurile sunt fie refuzuri categorice, fie condiții imposibil de îndeplinit. Puținii colectori care mai acceptă lâna oferă un preț simbolic: 0,8 lei pe kilogram. Mai mult costă transportul decât materia primă în sine.

Trecutul „daracelor” vs. Prezentul „chinezăriilor”

Contrastul dintre generații este izbitor. Pe vremuri, în satele buzoiene nu exista gospodărie fără gheme de lână. Existau centre speciale unde lâna era dusă la „darac”, procesată, transformată în fir și apoi împletită manual în pulovere, șosete sau pături care durau o viață. Era o economie circulară naturală, care oferea nu doar haine călduroase, ci și demnitate producătorului.

Astăzi, paradoxul este total. Plătim sute de lei pe articole de îmbrăcăminte etichetate ca fiind din „lână fină”, produse în străinătate, adesea amestecate cu materiale sintetice. În acest timp, lâna pură din Smeeni stă depozitată prin poduri sau grajduri, ocupând spațiu ani la rând, până când proprietarii, învinși de realitate, o încarcă în remorci și o duc la groapa de gunoi.

„Dacă ar veni cineva să i-o dau, o dau și degeaba, numai să ne scape de ea”, spune Ștefan Iosif, un alt crescător din Smeeni, subliniind absurdul situației: o resursă naturală de excepție a ajuns să fie tratată ca un deșeu toxic.

Citește si  Ești crescător de oi din Buzău și nu știi unde să duci lâna tunsă de la oi? Iată ce soluții ai!

Eșecul de la Făgețelu, și speranța transformată în fertilizator

Problema nu este doar locală, ci una de sistem național. În urmă cu aproximativ trei ani, speranțele oierilor s-au aprins odată cu anunțul construirii celei mai mari fabrici de procesare a lânii din România, la Făgețelu, în județul Olt. Proiectul, o investiție masivă de peste 180 de milioane de lei, promitea să preia întreaga cantitate de lână din țară pentru a produce materiale izolante bio pentru construcții și industria auto.

Din păcate, birocrația și blocajele financiare au lovit crunt. Deși se dorea a fi un pilon al industriei românești, proiectul a întâmpinat dificultăți majore după ce contractul de ajutor de stat a fost reziliat sau amânat, lăsând investiția într-o stare de incertitudine. Deși antreprenorii încearcă să continue cu fonduri private, impactul masiv care ar fi trebuit să salveze cantitatile urase de lână din intrega țară, a întârziat să apară.

În acest context, la nivel național se caută soluții alternative, una dintre cele mai fezabile fiind transformarea lânii în Gricultură pentru agricultură. Sub formă de peleți, lâna devine un fertilizator cu eliberare lentă, extrem de bogat în azot și potasiu, care ajută și la retenția apei în sol. Există deja mici inițiative private în Transilvania care produc astfel de peleți, însă fără o rețea națională de colectare și subvenționare a transportului, pentru ciobanii din Smeeni această soluție rămâne doar o știre citită pe internet.

O resursă care cere respect

Lâna nu arde ușor, nu se descompune rapid și ocupă volume imense. Este, prin definiție, o problemă de mediu dacă este aruncată necontrolat, dar este o mină de aur dacă este procesată. Până când autoritățile centrale nu vor înțelege că sprijinirea unor centre regionale de colectare și procesare este o prioritate nu doar economică, ci și ecologică, drumul lânii din Smeeni va rămâne același: de pe spatele oii, direct în groapa de gunoi a istoriei moderne.

Este un strigăt de ajutor al unei întregi bresle care vede cum munca lor de o viață este călcată în picioare de o piață globalizată care preferă plasticul în locul fibrei naturale. Până atunci, în Smeeni, „zăpada” de lână proaspăt tunsă rămâne doar un memento trist al unei industrii care a uitat să își prețuiască propria bogăție.

Un nou capitol pentru familiile din Smeeni: Începe construcția celei mai moderne creșe din regiune

0

Într-un efort fără precedent de a moderniza infrastructura educațională și de a sprijini tinerele generații, Primăria comunei Smeeni anunță demararea lucrărilor pentru una dintre cele mai importante investiții din istoria recentă a comunei. Săptămâna viitoare, dupa o întarzire de aproximativ un an, utilajele vor ajunge pe terenul din centrul localității Smeeni, in vecinătatea parcului și a blocurilor de locuințe, pentru a pune bazele unei creșe de ultimă generație, finanțată prin Compania Națională de Investiții (CNI) (Vezi foto mai jos cu amplasamentul cresei in teren).

​Lipsa locurilor în unitățile de îngrijire pentru copii cu vârste între 0 și 3 ani a fost, ani de-a rândul, o provocare pentru părinții din comuna Smeeni care își doreau să revină în câmpul muncii. Proiectul „Construire creșă mică”, un model de tipizat aprobat la nivel național, vine să rezolve această problemă, oferind condiții care rivalizează cu cele din marile centre urbane sau chiar din sectorul privat.

​Arhitectură modernă și organizare eficientă: Spațiul unde copiii vor crește în siguranță

​Viitoarea creșă va fi o construcție desfășurată exclusiv pe parter, cu o suprafață construită de aproximativ 1.244 metri pătrați, amplasată pe un teren generos de peste 2.600 metri pătrați, lângă parcul din centrul localitatii Smeeni. Proiectul a fost gândit strategic pentru a găzdui 4 grupe de copii, oferind un total de 40 de locuri.

 

​Ceea ce face acest proiect special este segmentarea clădirii în trei „nuclee” funcționale, menite să asigure un flux perfect între activități și o igienă riguroasă:

  1. ​Nucleul destinat copiilor: Acesta este inima clădirii și cuprinde patru dormitoare dotate modern și două săli de joacă vaste, unde lumina naturală va fi elementul central. Fiecare grupă va beneficia de vestiare-filtru și grupuri sanitare proprii, dimensionate special pentru nevoile celor mici.
  2. ​Nucleul administrativ: O zonă tampon unde părinții își vor lăsa copiii sub supraveghere medicală. Aici va funcționa un cabinet medical complet echipat, prevăzut cu un izolator (un spațiu vital pentru situațiile în care un copil prezintă simptome de boală, prevenind astfel răspândirea infecțiilor în colectivitate).
  3. ​Nucleul tehnico-gospodăresc: Pentru a garanta o alimentație sănătoasă, creșa va dispune de o bucătărie proprie, dotată cu circuite separate pentru recepția mărfii, preparare și distribuție, respectând cele mai dure norme sanitar-veterinare. De asemenea, clădirea va include o spălătorie modernă pentru lenjeria și hainele copiilor.

    Amplasamentul cresei in teren- Imagine generata cu IA

​Independență energetică și facturi minime: Creșa viitorului este „Verde”

​Unul dintre cele mai impresionante aspecte tehnice ale proiectului din Smeeni este sustenabilitatea. Noua creșă va fi o clădire de tip nZEB (Nearly Zero Energy Building), ceea ce înseamnă că are un consum de energie aproape egal cu zero.

​Sistemul de încălzire și preparare a apei calde este unul hibrid și extrem de performant:

  • ​Centrală pe gaz sau peleți: Clădirea va fi deservită de o centrală termică performantă. Proiectul este flexibil: deși sursa principală vizată sunt gazele naturale, s-a prevăzut și varianta alimentării cu peleți, asigurând funcționarea neîntreruptă indiferent de disponibilitatea rețelelor locale.
  • ​Panouri Fotovoltaice: Vor fi instalate panouri pentru producerea energiei electrice necesare iluminatului și funcționării echipamentelor.
  • ​Panouri Solare: Un set separat de panouri va fi dedicat exclusiv încălzirii apei menajere, reducând semnificativ costurile pe care Primăria va trebui să le suporte pentru funcționarea unității.

​Spațiul exterior: 10 metri pătrați de libertate pentru fiecare copil

​Educația în aer liber este esențială pentru dezvoltarea psihomotorie a celor mici. Caietul de sarcini prevede clar că spațiul exterior nu va fi doar un decor, ci un loc de joacă activ.

Normele impun o suprafață de cel puțin 10 metri pătrați de spațiu verde și loc de joacă pentru fiecare copil, ceea ce înseamnă că micuții din Smeeni vor avea la dispoziție o curte de cel puțin 400 metri pătrați, amenajată cu gazon, alei pietonale sigure și echipamente de joacă (tobogane, leagăne, nisipare) verificate și autorizate din punct de vedere al siguranței.

​Întreaga incintă va fi împrejmuită și monitorizată video, astfel încât părinții să poată avea liniștea că micuții lor se află într-un perimetru protejat.

Proiectul cresei vazut de sus- captura de pe site-ul CNI

​Impactul economic: Noi locuri de muncă pentru localnici

​Pe lângă beneficiul educațional, deschiderea creșei va aduce un suflu nou și pe piața muncii din comuna Smeeni. O astfel de unitate necesită o echipă multidisciplinară de profesioniști. Se estimează că vor fi create aproximativ 10-15 noi locuri de muncă, ce vor include:

  • ​Personal didactic și de îngrijire: Educatori specializați în educație timpurie și puericultori.
  • ​Personal medical: Asistenți medicali care vor asigura triajul zilnic și monitorizarea stării de sănătate.
  • ​Personal auxiliar: Bucătari și ajutoare de bucătar pentru masa zilnică, personal pentru curățenie și întreținere, precum și un administrator pentru gestionarea resurselor clădirii.

​Responsabilitatea autorităților locale după „tăierea panglicii”

​Deși construcția este realizată și finanțată prin CNI, succesul pe termen lung al proiectului depinde exclusiv de Primăria Comunei Smeeni. După finalizarea lucrărilor de construcție (termen care este de obicei de 12-24 luni pentru astfel de proiecte), autoritățile locale au câteva obligații esențiale:

  1. ​Racordarea la utilități: Primăria trebuie să asigure din bugetul local branșarea la apă, canalizare, energie electrică și gaze/peleți, astfel încât clădirea să devină funcțională imediat după recepție.
  2. ​Dotarea cu personal și acreditarea: Administrația locală va trebui să organizeze concursurile de angajare și să obțină acreditarea de la ARACIP (Ministerul Educației) pentru a putea funcționa oficial ca instituție de învățământ.
  3. ​Mentenanța: Odată preluată, creșa devine proprietatea comunei, iar autoritățile trebuie să asigure fondurile pentru funcționare, hrană și întreținere periodică.

Un proiect pentru viitorul comunei

​Demararea lucrărilor la noua creșă din Smeeni reprezintă mai mult decât un șantier; este o promisiune respectată față de tinerii din comunitate. Prin această investiție, Smeeni se aliniază standardelor moderne, demonstrând că și în mediul rural copiii pot beneficia de aceleași oportunități de dezvoltare ca la oraș.

​Începând de săptămâna viitoare, zgomotul utilajelor de pe șantier va fi, pentru mulți părinți, sunetul speranței și al unui nou început pentru familiile lor. Smeeni construiește nu doar o clădire, ci fundamentul viitoarei generații.

Povestea Smeeniului. Dacă trăiai în anul 1555, nu ai fi spus că ești din Smeeni, ci din Mogoșești

0

Pentru un trecător grăbit, Smeeni este poate doar o așezare pe drumul spre Pogoanele, dar pentru locuitorii de aici, cei care îi bat ulițele zi de zi, este o vatră milenară, o poveste scrisă cu sudoare, sânge și o speranță care nu a murit niciodată. Istoria satului Smeeni nu este doar o înșiruire de ani într-un registru prăfuit, ci o epopee vie, pe care cercetătorii și arheologii au scos-o la lumină din adâncuri.

Începuturile: Oameni sub umbra Movilei Mari

Povestea Smeeniului nu începe acum câteva secole, ci acum mii de ani, pe când primii oameni au ales aceste terase fertile pentru a-și ridica bordeiele. Încă din epoca neolitică, strămoșii noștri din culturile Boian și Gumelnița trăiau aici, modelând lutul și lăsând în urmă mărturii ale unei civilizații fascinante. Unul dintre cele mai mari secrete ale satului Smeeni stă ascuns în „Movila Mare”. Săpată cu grijă în anul 1959, această structură impunătoare, cu un diametru de 50 de metri și o înălțime de 4 metri, s-a dovedit a fi un monument funerar de o importanță rară, adăpostind 20 de morminte străvechi. Erau oameni care priveau același orizont ca și noi, lăsându-ne moștenire un „reper al arheologiei românești” chiar aici, în inima satului.

Citește si  Comuna Smeeni - un "arhipelag" nemărginit de descopriri arheologice, sub talpa Bărăganului buzoian

Dar Smeeni nu a fost doar un loc al odihnei veșnice, ci și unul al negustoriei și schimburilor. La locul numit „La Târg”, la marginea de nord-vest a satului, pământul a scos la iveală fragmente din epoca bronzului, dar și urme ale culturii Sântana de Mureș din secolul al IV-lea, semn că goții și alte neamuri treceau pe aici, atrași de bogăția luncii. Mai târziu, în 1978, la „Movila Negrii”, au fost descoperite locuințe eneolitice suprapuse, demonstrând că această vatră a fost locuită neîncetat, ca un magnet pentru cei care căutau apă și hrană.

De la Mogoșești la Smeeni: Un sat cu multe nume

Dacă te-ai fi născut în anul 1555, nu ai fi spus că ești din Smeeni, ci din Mogoșești, căci acesta este primul nume sub care satul apare în hrisoavele vechi. De-a lungul secolelor, localitatea a purtat nume care mai de care mai stranii, reflectând vitregiile vremurilor. Documentele din anii 1600 și 1700 vorbesc despre „Șopîrliga” sau „Șopîrliga Țiganului”, despre „Curca” sau chiar despre „Cacaleții Vechi”. Acest ultim nume, deși sună amuzant astăzi, ascunde o tragedie: „cacaleți” sau „scacaleți” însemna lăcustă în limba turcă, amintind de anii în care roiurile de insecte devorau recoltele și lăsau satul pustiit.

Numele de „Smeeni” sau „Zmeeni” s-a închegat abia spre secolul al XIX-lea, legat probabil de figura unui proprietar pe nume Dragomir Zmeeanu, pomenit în acte între 1811 și 1853, sau poate derivat din slavonescul „zmiję”, care înseamnă șarpe.

Este fascinant să ne gândim că, în urmă cu 160 de ani, satul a trecut printr-o transformare majoră: în anii 1855-1856, locuitorii din „Smeeni Vechi”, din lunca joasă, s-au mutat pe un loc mai înalt pentru a scăpa de furia inundațiilor Călmățuiului, dând naștere satului pe care îl cunoaștem astăzi. Atunci s-au unit „cojanii” (localnicii) cu „ungurenii” veniți de peste munți, formând o comunitate dârză și unită.

Citește si  Cum a fost mutat satul Smeeni în actuala vatră, datorită deselor inundații din lunca Călmățuiului

Lupta pentru glie: Țărani, boieri și visul libertății

Secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea au fost marcate de o tensiune mută, dar profundă, între cei care munceau pământul și cei care îl stăpâneau prin acte. Istoria satului Smeeni este plină de povești despre țărani cu palmele bătătorite, care priveau cu jind spre moșiile întinse ale boierilor precum Costache Filipescu sau către ferma „Curca”, proprietatea familiei Garoflid. Pentru străbunicii locuitorilor de astazi din Smeeni, pământul nu era doar o resursă, ci însăși viața și demnitatea lor.

Această sete de dreptate a dus la conflicte aprige. În 1873, s-a aprins revolta împotriva arendașului Gheorghe Vernescu, un moment în care vocea celor mulți a început să se facă auzită.

Citește si  Răscoala țăranilor din Smeeni din 1873, a avut o importanță majoră pentru oamenii locului. Evenimentul a influențat dezvoltarea soci­etăţii

Anul 1907 nu a trecut nici el fără ecou, țăranii din Smeeni ridicându-se împotriva arendașilor greci care îi exploatau fără milă. Mai târziu, în 1924, o nouă ceartă a izbucnit cu proprietarul C.B. Teodorescu, demonstrând că dorința de a fi stăpâni pe propriul destin era mai puternică decât orice amenințare.

Reformele agrare din 1864, 1921 și 1945 au fost primite ca niște binecuvântări, micii agricultori, văduvele de război și orfanii primind în sfârșit fâșii de pământ pe care să le numească ale lor. Acele vremuri au fost despre supraviețuire, despre înfruntarea boierilor pentru fiecare palmă de pământ și despre speranța că fiii lor nu vor mai fi simpli slugi pe moșiile altora.

Modernizarea și drumul spre prezent

După cel de-al Doilea Război Mondial, chipul satului s-a schimbat rapid. Anul 1957 a adus lumina electrică în casele oamenilor, o minune a acelei epoci care a transformat nopțile lungi de iarnă. În 1958, drumul prăfuit spre Buzău și Pogoanele a fost asfaltat, deschizând calea către lume. În 1959, s-a construit o moară modernă, acționată electric, și a luat ființă Stațiunea de Mașini și Tractoare (SMT), care a adus primele 30 de tractoare pe câmpurile Smeeniului, înlocuind treptat plugul tras de boi.

Colectivizarea a venit și ea cu transformările ei sociale, uneori dureroase. În noiembrie 1959 se inaugura Gospodăria Agricolă Colectivă „Ilie Pintilie”, formată inițial din doar 27 de familii, pentru ca în 1962 să se transforme în C.A.P. „Timpuri Noi” Smeeni, cuprinzând peste 1300 de familii. Tot în acea perioadă de reorganizare, în 1968, fostul sat Sălcioara (cunoscut în vechime sub numele de Bistra) s-a unit definitiv cu satul Smeeni, formând comunitatea extinsă de astăzi.

Spitalul care a învins destinul

În inima acestei evoluții spectaculoase, un loc anume a devenit mândria nu doar a comunei, ci a întregului județ: Spitalul de Boli Cronice Smeeni. Povestea lui a început modest, în anul 1959, când a fost înființat ca un simplu spital rural menit să deservească satele uitate din Bărăgan. Decenii la rând, a fost locul unde bunicii noștri își găseau alinarea, dar puțini ar fi crezut atunci că această unitate medicală va ajunge, peste ani, un etalon de civilizație europeană.

Credința mutată din calea apelor: Cum au zidit cojanii și ungurenii aceeași speranță

Nu putem încheia această călătorie prin timp fără a ne opri o clipă în fața pragului bisericii, locul unde sufletul Smeeniului și-a găsit mereu adăpostul. Istoria sfântului lăcaș este, în fapt, oglinda unirii noastre ca neam.

După ce satul a fost mutat pe locul mai înalt pentru a scăpa de potopul apelor, între anii 1866 și 1868, s-a ridicat biserica cu hramul „Sfânții Împărați Constantin și Elena”. Dar n-a fost o construcție oarecare: ea a fost zidită cu evlavie din materialele recuperate de la vechile biserici ale „cojanilor” și „ungurenilor”. Astfel, bârnele și pietrele ce purtaseră rugăciunile strămoșilor din ambele comunități s-au împletit într-un singur trup de zid, sfințit la 9 martie 1869, pecetluind pe vecie legătura dintre frații veniți de peste munți și cei născuți în câmpie.

Mai târziu, în 1926, și în Sălcioara a început ridicarea unei noi biserici, „Sfântul Nicolae”, unde în 1939 au fost adăpostite cu mare grijă icoanele și odoarele din vechea biserică părăsită în cimitirul de pe malul apei. Aceste ziduri nu sunt doar cărămidă și mortar, ci sunt însăși mărturia că, oriunde s-ar fi mutat vatra satului, oamenii din Smeeni și-au luat credința cu ei, reconstruind-o de fiecare dată mai puternică.

Citește si  In cimitirul din Sălcioara Smeeni, încă se mai văd ruinele unei biserici vechi, construită la începutul secolului al XIX-lea

O mândrie care trece prin secole

Astăzi, când mergem la biserica „Sfântul Nicolae” din Sălcioara sau când trecem pe lângă ruinele fostei ferme „Curca”, ar trebui să ne amintim că suntem fiii unei istorii nobile și zbuciumate. Smeeni nu este doar un loc pe hartă; este locul unde neolitica „Movila Mare” privește peste tractoarele moderne, unde amintirea luptelor cu boierii se împletește cu liniștea grădinilor de astăzi.

Să fim mândri de rădăcinile noastre, căci ele sunt adânci și puternice. De la „Mogoșești” de acum 400 de ani și până la cetățeanul de astăzi, Smeeni a rămas o vatră de oameni gospodari, care au știut să treacă prin inundații, lăcuste și războaie fără să-și piardă credința în acest pământ sfânt din Bărăgan.

Aceasta este o parte din povestea satului Smeeni, o poveste care se scrie în continuare prin fiecare dintre noi.