După mai bine de un deceniu de relativă liniște, râul Călmățui își reintră în drepturi cu o forță neașteptată. Ploile abundente din ultimele săptămâni au transformat cursul de apă, care în vara anului 2024 era complet arid, într-o întindere de apă ce a inundat lunca și a acoperit căile de acces în zona satului Moisica din comuna Smeeni.
Un scenariu uitat de 12 ani
Locuitorii din satul Moisica, comuna Smeeni, sunt martorii unui fenomen care nu s-a mai repetat de la marea revărsare din primăvara anului 2014 ( Clipul de mai jos este de atunci).
În prezent, (2026) Călmățuiul a depășit cota de atenție în dreptul satului, apele trecând peste podețul care face legătura cu zona de luncă și cu drumul eolienelor.
Deși imaginile filmate cu drona surprind o luncă acoperită pe alocuri de ape, autoritățile și localnicii răsuflă ușurați: momentan, situația nu este critică. Revărsarea are loc într-o zonă unde nu există terenuri agricole active în acest sezon, apa adunându-se predominant în canalele de irigații și în zonele depresionare ale luncii.
Paradoxul Climatic: 2024 vs. 2026
Ceea ce frapează cel mai mult este contrastul brutal dintre prezent și realitatea de acum doar un an și jumătate. În vara anului 2024, județul Buzău se confrunta cu o secetă pedologică extremă, iar Călmățuiul, pe raza comunei Smeeni, dispăruse complet, lăsând în urmă doar o albie prăfuită și crăpată.
Analiza comparativă a celor două perioade:
Perioada
Fenomen
Impact asupra Călmățuiului
Vara 2024
Secetă Extremă
Râul a secat complet; biodiversitate afectată.
Februarie 2026
Precipitații Abundente
Revărsare peste matcă; podețul Moisica sub ape.
Precedent Istoric
Primăvara 2014
Ultima dată când apele au atins acest nivel de revărsare.
Imaginile aeriene confirmă faptul că întreaga luncă a Călmățuiului funcționează ca un „pământ-burete”. Apele s-au retras în locurile inundabile naturale, o caracteristică a acestui râu care, deși pare inofensiv în perioadele secetoase, are o dinamică imprevizibilă în anii cu regim pluviometric ridicat.
Din fericire, pentru locuitorii din Moisica, aceasta situati nu este una care sa le puna in pericol locuintele, satul fiind asezat intr-o zona mult mai inalta, cea mai apropiata locuinta fiind la peste 150 de m.
Fenomenul ridică insa semne de întrebare privind ciclicitatea acestor evenimente extreme – de la absența totală a apei la surplusul care blochează drumurile secundare.
Deși suntem deja la începutul lunii februarie, la Smeeni iarna încă nu și-a lăsat amprenta clasică: zăpada lipsește. În timp ce în alte zone ale țării stratul alb s-a așternut generos, la Smeeni și în majoritatea localitatilor din judetul Buzău el întârzie să apară.
E adevărat, iarna și-a arătat colții prin episoadele de ger de la sfârșitul lunii ianuarie, dar știm cu toții: iarna nu e iarnă fără zăpadă.
Totuși, există și un aspect pozitiv. Această iarnă a fost una relativ umedă, iar acest lucru este o veste bună pentru agricultură. Apa acumulată în sol poate însemna premisele unui an agricol bogat, atât de necesar comunității noastre.
Experiența ultimilor ani ne arată însă un tipar îngrijorător: la Smeeni, zăpada a apărut adesea când nu trebuie — în lunile de primăvară, martie sau chiar aprilie. Exact atunci când natura ar trebui să reînvie, când pomii înmuguresc, iar culturile pornesc în vegetație, zăpada și frigul pot provoca pagube serioase.
Să ne amintim, de exemplu, de iernile 2018–2019, când zăpada și-a făcut simțită prezența la Smeeni în luna martie. Un episod grăitor este surprins și aici:
Nu există date clare care să ne spună dacă va ninge sau nu la Smeeni în acest sezon de iarnă. Dar lecțiile trecutului ne îndeamnă la prudență și la o mai bună înțelegere a schimbărilor climatice care ne afectează direct viața și munca.
🌱 Să sperăm că natura va găsi echilibrul potrivit: apă suficientă pentru pământ, fără a pune în pericol primăvara si anul agricol.
Fotografie preluata din ziiarul Contemporanul restaurata cu IA
De la „conacul bântuit” al boierului Hiotu la strălucirea lustrelor de pe malul Călmățuiului, povestea Căminului Cultural din Smeeni rămâne, și în 2026, o lecție despre puterea unei comunități de a se reinventa. Arhivele anului 1958 (vezi sursele de documentare mai jos) scot la iveală o cronică fascinantă a trecerii de la opaiț la cinematograf.
O „suflare omenească” unită de același scop
În vara anului 1958, ziarele vremii — România Liberă și Contemporanul — descriau o comună Smeeni aflată în plină metamorfoză. Sub arșița dogoritoare a stepei buzoiene, s-a petrecut atunci un fenomen care astăzi pare greu de imaginat: întregul sat s-a mobilizat pentru a ridica o clădire care să le schimbe destinul cultural.
Caminul cultural Smeeni. Sursa: Romania Libera august 1958
Nu a fost doar o construcție de stat; a fost o operă colectivă. Cifrele arhivelor vorbesc de la sine: 64.000 de ore de muncă voluntară. Localnicii, de la simpli țărani la învățători și medici, au înfipt sapa în pământ în noiembrie 1957, iar în mai puțin de un an, zidurile „înveșmântate în alb” erau gata să primească oaspeți. Oameni precum Ștefan Nedelcu, Costică Popa sau Aurel Popescu au rămas în istoria locului ca lideri ai acestui efort monumental.
Contrastul dintre vechi și nou: De la blestem la maternitate
Fostul conac al boierului Hiotu din centrul Smeeniului- actualmente Dispensar uman
Un detaliu mai puțin cunoscut, dar cu o puternică încărcătură simbolică, este legat de clădirea aflată în imediata apropiere a căminului cultural, astazi adăpostind Dispensarul uman din comună.
Este vorba despre fostul conac al boierului Hiotu, o construcție veche, cu uși masive din stejar, sculptate manual, marcate de trecerea timpului. În anii ’50, această clădire a fost reutilizată și a găzduit maternitatea comunei Smeeni. În contrast puternic cu trecutul său aristocratic, spațiul devenise unul al vieții și al speranței: camere albe, paturi curate și primele țipete ale noilor născuți ai satului.
Transformarea conacului într-o maternitate reflectă schimbările profunde prin care trecea comunitatea – o trecere simbolică de la o lume veche, rigidă, la una orientată spre viitor, în care sănătatea și grija pentru oameni deveneau priorități publice. Alăturarea căminului cultural și a maternității nu era întâmplătoare: cultura și viața, educația și continuitatea se întâlneau, astfel, în inima Smeeniului.
Simbolistica era puternică: în timp ce vechiul conac, cu aura sa stranie, era transformat într-o maternitate modernă unde răsunau primele țipete ale noilor născuți, viața socială a satului se muta din „fosta cârciumă” în noul Cămin Cultural.
Dotări de ultimă oră pentru anul 1958
Căminul din Smeeni, botezat inițial „Vasile Roaită”, nu era o simplă sală de adunări. Pentru acele timpuri, dotările erau de un lux tehnologic surprinzător:
Cinematograf: Dotat cu aparate de proiecție românești „I.S. Tehnocin 2 – București”.
Sala de spectacole: Împodobită cu lustre impunătoare și o cortină de catifea fumurie.
Educație: O bibliotecă vastă și săli de lectură unde „țăranii muncitori” puteau citi la lumină electrică, abandonând definitiv fitilul lămpii cu gaz.
Tradiție: Scena era decorată cu scoarțe (covoare) lucrate manual de femeile din sat, îmbinând estetica modernă cu arta populară locală.
Moștenirea unui „flăcăiandru” devenit istorie
Articolele din 1958 vorbeau despre „spiritul creator înaripat” al locuitorilor. Dincolo de propaganda specifică perioadei (referirile la 23 August sau gospodăriile colective), rămâne esența: Smeeniul a încetat atunci să mai fie un sat „sterp” pe malul Călmățuiului.
Inaugurarea căminului a coincis cu un avânt de modernizare care a adus prima linie de înaltă tensiune, radioficarea satului și asfaltarea drumurilor. Ceea ce jurnaliștii numeau atunci „un fapt obișnuit în raionul Buzău” era, în realitate, mândria unei comunități care își vedea efortul de mii de ore transformat într-un simbol al civilizației.
Panorama Caminul cultural Smeeni – 2007
Astăzi, privind înapoi spre acele fotografii restaurate ale anului 1959, înțelegem că acel edificiu alb nu a fost doar o clădire, ci locul unde Smeeniul a început să „viseze departe”.
Mai jos redam intocmai articolele din presa acelor vremuri pentru a va crea o imagine completa a felului in care a luat nastere acest edificiu cultural in Smeeni.
Articol preluat din România Liberă — Marți, 19 august 1958 – nr. 4310
„Satul părea „golit” de oameni. Clădirea aceea mare, înveșmîntată în alb, cu grădinița ei plină de flori roșii și straturi de iarbă proaspăt tunsă, strînse în curte tot ce era suflare omenească în sat. De fapt, oamenii cunoșteau localul acesta nou centimetru cu centimetru.
Într-o zi de noiembrie a anului trecut, ei înșiși înfipseră sapa în pămînt ca să pună fundația; tot ei așezaseră, apoi, cărămidă peste cărămidă la zidurile care se înălțau. Cînd o văzuseră terminată la roșu, avuseseră sentimentul unui părinte ce-și privește copilul devenit flăcăiandru; mai tîrziu, fiecare scaun sau bec adus la cămin căpătase simbolul unei avuții cîștigate în comun… Cine a muncit mai cu sîrg la construirea căminului? Ștefan Nedelcu, Costică Popa, Aurel Popescu, Chiriță Manda… de fapt, aproape toți oamenii din Smeeni. Iar acum, cu toții veniseră la inaugurarea căminului cultural „Vasile Roaită” din Smeeni.
În scriptele bilanțiere care se vor face cu prilejul zilei de 23 August în raionul Buzău, acest eveniment va fi consemnat prin creșterea cu încă o unitate a numărului instituțiilor culturale. Față de diversitatea realizărilor din ultimii ani înfăptuite în acest raion — darea în folosință a căminului cultural din Smeeni — va avea valoarea unui fapt obișnuit, petrecut într-un sat ca oricare altul din raionul Buzău. Și totuși, această nouă unitate cuprinde în ea toată istoria vieții satului din ultimii ani.
Dacă ar fi să ne gîndim doar la linia de înaltă tensiune ce a electrificat multe sate din raion, printre care și Smeeni, la școala terminată acum doi ani, la radioficarea parțială a satului, la șoselele noi și drumurile asfaltate, la spitalul care e aproape gata, la baia populară — avem în față un succint bilanț al înfăptuirilor din anii puterii populare.
Acest singur amănunt e foarte semnificativ: căminul cultural funcționa într-o fostă cîrciumă, iar acum țăranii muncitori și-au mutat lăcașul de cultură într-o clădire nouă, cu cinematograf, sală de spectacole, stație de radioficare, bibliotecă.”
Caminul cultural Smeeni, Romania libera 19 august 1958
Articol preluat din ziarul „Contemporanul” din 12.07.1958
„O comună de șes, Smeeni, așezată în apropierea albiei Călmățuiului. Am găsit-o învăluită într-o arșiță dogoritoare și în monotonia nesfârșitei întinderi a stepei.
În jurul noului cămin cultural forfotea o lume împestrițată, de toate vârstele. Oamenii își priveau mândri opera și îi cercetau ultimele detalii (luaseră la ridicarea construcției 64.000 de ore de muncă voluntară).
Dar nu numai despre clădire este vorba, al cărei aspect arhitectonic într-adevăr impresionează, ci mai ales despre ceea ce se petrecea în conștiințele celor prezenți acolo. Ce poate fi mai revelator?
Lustrele care împodobesc tavanul sălii de spectacole, cabina de proiecții înzestrată cu două aparate noi, de fabricație românească „I.S. Tehnocin 2 – București”, biblioteca, sălile de lectură, cabinele pentru actori – și acestea. Impunătoarea construcție este, prin însăși frumusețea ei, un factor de educație artistică.
Dar mai important ni s-a părut ceea ce gândesc cei din Smeeni – țăranii muncitori, învățătorii, agronomii, medicii de acolo etc. Existența reală a căminului le-a înaripat spiritul creator. Ei văd acum departe, visează, concep planuri.
— Aici, în această sală fastuoasă, vom purta discuțiile noastre despre marea superioritate a gospodăriei agricole colective. Filme documentare, aparate de proiecție, vizite ale țăranilor colectiviști cu o experiență înaintată, experimentări cu diferite soiuri de cereale, în condiții deosebite de dezvoltare, conferințe ale agronomilor – toate acestea vor face obiectul planului nostru de muncă — ne spune directorul căminului.
În curtea străjuită de salcâmi și plopi, rânduiți ca niște străjeri în jurul căminului, poți urmări cele mai diverse discuții. Smeenii sunt buni agricultori și crescători de vite. Dar ei nu cunosc încă toate tainele pământului.
Comuna se sprijină pe o albie vastă, rămasă acolo din vechile procese geologice. De la Costești și până la vărsarea Călmățuiului se întinde multă argilă. Terenul e sterp, cu puncte albicioase și degradat din pricina nefolosirii. Ce e de făcut? Aici, la cămin, se vor discuta toate. Pământul va fi studiat în amănunțime. Va fi trezit din nepăsarea-i letargică.
Smeenii visează o vale înfloritoare, cu grădini de legume și cu livezi de pomi. Biblioteca îi așteaptă. Lumină electrică „s-a introdus” mai de mult, tot prin muncă voluntară. De-acum înainte pot zăbovi până târziu deasupra cărților, la ceasurile când altădată fitilul de lampă agoniza în propria-i neputință.
Spitalul care se construiește va folosi cele mai moderne aparate medicale. Medicii vor putea opera și noaptea, dacă va fi necesar. Cei din corul înjghebat de învățători de-abia așteaptă să-și înceapă repetițiile pe noua scenă, a cărei cortină de catifea fumurie nu s-a desfăcut încă pentru ei.
Furat de mirajul visurilor care capătă viață, am ajuns lângă o clădire veche, ale cărei uși masive, sculptate, mi-au atras îndeosebi atenția. Roase de ploi și crăpate, ca niște uși de cavou, păreau o apariție stranie în albeața și prospețimea varului care le înconjura.
Mi s-a explicat că este fostul conac al unui boier pe nume Hiotu. Nevasta sa, o nevropată, își potolea simțurile exaltate migălind cu dalta în lemnul de stejar al ușii. M-am apropiat. În fiecare dreptunghi tăiat în lemn mă priveau parcă din altă lume mici basoreliefuri, reprezentând monahi și sfinți, fantome bizantine, bizare apariții grotești de o fixitate și inerție cutremurătoare.
Cumplita vedenie mi-a fost alungată de un strigăt ascuțit venit dinăuntru. Am intrat în niște încăperi albe unde am găsit, în micile paturi imaculate, noii născuți din Smeeni. Trimiteau prin ferestrele casei, lumii de afară, triumfătoarele lor țipete. Era o maternitate.
Fantoma boierului Hiotu, a nevestei sale și a monahilor încremeniți dispăruse undeva în albia secetoasă a Călmățuiului. În curtea căminului, de pe scena împodobită cu minunate scoarțe lucrate de mâinile țărăncilor din Smeeni, corul ridica un imn de slavă Partidului. Căminul își începuse noua activitate.
Istoria unei comunități nu este doar o înșiruire de date cronologice, ci o sumă de eforturi, viziuni și oameni care au crezut în progres. Recent, am redescoperit în paginile de arhivă ale ziarului „Viața Buzăului”, ediția din 7 septembrie 1968, un portret fascinant al comunei noastre, surprins într-un moment de maximă transformare. Intitulat sugestiv „File de monografie: SMEENI”, (vezi articolul complet in linkul de mai jos). Pagina de ziar, scrisă cu aportul invatorului Ion Gh. Tigau, ne oferă o fereastră rară către o epocă în care comuna noastră își definea profilul modern, sub protecția răbdătoare a firului de apă al Călmățuiului.
Atmosfera unei epoci în schimbare
În 1968, Smeeniul trăia un paradox fericit. Pe de o parte, era mândria unei istorii ce cobora până la hrisovul lui Pătrașcu-Vodă din 1558, iar pe de altă parte, era cuprins de febra „urbanizării”. Ziaristul de atunci descria cu entuziasm cum casele noi, acoperite cu țiglă și dotate cu antene TV (o raritate atunci!), schimbau fața vechiului sat.
Era vremea în care tractoarele Universal 650 ale I.M.A. Smeeni deveniseră simbolul muncii câmpului, o „retrospectivă a celor nouă ani de la înființare” care promitea prosperitate.
Fotografie restaurata cu IA- foto originala, in linkul de mai jos
„Certitudinile” de ieri: Fundația de azi
Ceea ce numim astăzi infrastructură de bază, în 1968 erau considerate adevărate victorii ale progresului:
Sănătate: Un spital modern deservit de 6 medici și 14 cadre medii, cu un spațiu verde de 4 hectare și condiții ce păreau atunci de neimaginat: încălzire centrală și chiuvete în fiecare cameră.
Tehnologie și Comunicare: Smeeniul avea propria stație de radio-amplificare, unde entuziastul doctor Mihail Mihailide realiza emisiunea „Ora locală” pentru cei peste 1.200 de abonați.
Consum și Confort: Comuna se mândrea cu 86 de televizoare și 360 de aparate de radio. Astăzi, când suntem conectați global la o secundă distanță, cifrele de atunci ne amintesc de unde am plecat.
Sămânța schimbării
Cu opt ani înainte de aparitiei articolului amintit, un alt cotidian celebru in acele vremuri, ziarul „Munca” publica un articol despre Smeeni, intitulat sugestiv „Un orășel din mijlocul Bărăganului”. Autorul, L. Barbieri, descria cu uimire cum „ulicioarele întortocheate” și casele din nuiele acoperite cu stuf deveneau amintire, lăsând locul caselor noi cu etaj și șoselelor asfaltate.
Fotografie restaurata cu IA- foto originala, in linkul de mai jos
Încă de atunci, Smeeniul pulsa de viață:
Cultură: Zeci de artiști amatori activau în cor, brigăzi artistice și echipe de teatru.
Educație: Existau deja două școli mari unde 24 de învățători și profesori se ocupau de educarea a sute de copii.
Sănătate: Spitalul rural, construit cu câțiva ani înainte, era deja apreciat de toți locuitorii, având pavilioane, secție de contagioși, farmacie și chiar baie publică.
O paralelă între generații
Dacă în anii ’60 se vorbea despre „zodia socialismului”, noi, astăzi, privim aceste realizări prin prisma muncii bunicilor și părinților noștri. Ei au pavat drumurile pe care mergem noi azi și au ridicat școala care, în 1964, își serba deja centenarul.
Atunci, ca și acum, „Drumul sării” și „drumul vinului” rămân arterele vitale ale unei comunități care a învățat să înfrunte „lava amiezelor de vară” pentru a-și statornici destinul.
O moștenire ce merge mai departe: In memoriam Ion Gh.Țigău
Nu putem încheia această incursiune în trecut fără a-l aminti pe cel care a vegheat la păstrarea acestor mărturii istorice: învățătorul Ion Gh. Țigău. Consultant activ în redactarea acestei monografii, domnul Țigău a rămas în memoria colectivă drept omul care și-a pus amprenta decisivă asupra învățământului din Smeeni în perioada dificilă de după cel de-al doilea război mondial.
Eforturile sale de a educa generații întregi și pasiunea cu care a studiat istoria locului sunt astăzi recunoscute oficial: în semn de profundă prețuire, una dintre străzile comunei noastre îi poartă astăzi numele. Este un simbol al faptului că Smeeniul nu își uită dascălii care au transformat „buchea cărții” într-un far de lumină pentru comunitate.
Sursa acestor informatii si fotografiile originale le gasiti aici
Am strans in aceasta pagină cele mai cunoscute fotografii cu jucatorii de fotbal ai echipei din comună care au reprezentat cu cinste numele Smeeni, pe toate stadioanele unde au fost prezenti.
Dacă privești astăzi Smeeniul, e greu să-ți imaginezi că, sub pământul pe care călcăm, se ascund povești vechi de mii de ani și urmele unei lumi dispărute. Istoria acestei așezări nu este doar o înșiruire de ani seci, ci o poveste despre supraviețuire, despre întâlnirea dintre două lumi și despre un legământ făcut pe o brazdă de plug.
Smeeniul din 1831: Satul boierilor și al clăcașilor
Dacă răsfoim paginile prăfuite ale istoriei până în anul 1831, descoperim așezarea sub un nume cu rezonanță de basm: Zmeeni. Documentele oficiale ale vremii, cunoscute sub numele de „Obșteasca catagrafie”, ne arată o lume aspră, condusă de boieri cu ranguri înalte.
Pe atunci, moșia și „Iazu Agăi” (partea de teren cunoscuta asăzi sub numele CATACAL) erau stăpânite de logofătul Gheorghe Ialăzu și de postelnicul Nicolae Vernescu.
Comunitatea era mică, dar închegată, numărând 73 de familii, însă statisticile vremii ascund un detaliu curios și poate ironic: în acte figura oficial un singur „fecior de muncă”. Erau vremurile clăcașilor și ale marilor arende, o fotografie a satului surprinsă cu puțin timp înainte ca lumea să înceapă să se schimbe.
Povestea începe demult, nu unde este satul acum, ci mai jos, pe grindul de lângă apa Călmățuiului. Pe vremuri, acest râu nu era doar o simplă apă curgătoare, ci un adevărat „Eleșteu” bogat în pește, cu stăvilar, o zonă care astăzi este doar pământ de arătură.
Acolo, în „Smeenii Vechi”, sau Smeeni de Sus, (vezi harta aici) oamenii trăiau modest. Erau vreo 30-40 de căsuțe mici, cu o singură cameră și tindă, acoperite cu stuf și paie, ridicate de-a lungul unei singure ulițe. Viața lor depindea de toanele apelor. Când se topeau zăpezile sau veneau ploile mari, viroagele se umflau, iar satul era mereu sub amenințarea inundațiilor.
Întâlnirea celor două lumi: Cojanii și Ungurenii
Smeeniul de astăzi s-a născut, de fapt, din întâlnirea a două neamuri diferite de români.
Pe de o parte, erau „Cojanii” – oamenii locului, plugari vechi care locuiau în partea de est. Ei păstrau încă în portul lor amintirea vremurilor turcești, purtând pantaloni largi, numiți „poturi”.
Pe de altă parte, destinul a adus aici „Ungurenii”. Aceștia erau oieri transilvăneni din zona Săcelelor Brașovului. Fugiți din calea persecuțiilor din Imperiul Austro-Ungar, ei au coborât cu turmele lor în Țara Românească, căutând pășuni mănoase și libertate. Erau oameni dârzi, îmbrăcați în cioareci strâmți și purtând căciuli rotat, care și-au adus cu ei nu doar agoniseala, ci și biserica de lemn, pe care au demontat-o și au reasamblat-o în noua lor patrie.
Marea Mutare și Legenda Brazdei de Plug
Momentul de cotitură a avut loc pe la jumătatea secolului al XIX-lea (aprox. 1855-1856), când inundațiile și băltirile au devenit de nesuportat. Atunci s-a luat decizia istorică: satul trebuia mutat „la muchie”, pe un loc mai înalt și ferit de ape – vatra actuală a comunei.
Nașterea „Smeeniului Nou” este învăluită într-o scenă memorabilă, demnă de un film, păstrată prin tradiția orală. Se spune că, pe măsură ce comunitatea creștea, boierul locului a vrut să stabilească clar hotarele noii așezări.
Ritualul a fost unul solemn: s-au înjugat doi boi la un plug, iar boierul însuși a ținut coarnele plugului, trăgând o brazdă adâncă în jurul viitorului sat. În urma lui, bărbații adânceau șanțul cu sapele. Dar imaginea cea mai puternică este cea a femeilor: acestea mergeau chiar înaintea plugului, torcând lână albă cu furca la brâu.
Acest gest nu era întâmplător. Lâna albă era simbolul hărniciei, iar brazda trasă a devenit un „legământ” sacru la care a participat tot satul, jurând să respecte noul hotar.
Un nou început
Așa s-au unit destinele. Ungurenii s-au așezat în partea de vest (unde este azi fântâna miraculoasă), iar Cojanii în est. Între ei s-au așezat și alte familii de munteni sau veniți din raiaua Brăilei.
Din acea brazdă de plug și din amestecul a două tradiții – a plugarilor de câmpie și a oierilor de munte – s-a ridicat Smeeniul de astăzi. O așezare care a pornit de la câteva bordeie de stuf și a ajuns o comunitate puternică, având la temelie nu doar pământ, ci și curajul de a o lua de la capăt.
Umbrele trecutului: Misterul de la Movilă
Povestea locului este insa una mult mai veche decât satul pe care îl știm. Pământul acesta pare să fi fost locuit de mii de ani, ascunzând taine pe care abia recent le-am deslușit.
În „Movila” de lângă satul Sălcioara, săpăturile au scos la iveală o descoperire tulburătoare: schelete vechi de aproximativ 4000 de ani. Oamenii acelor vremuri erau îngropați într-un mod ciudat, „chirciți”, cu fața spre apus și mâinile sub cap, semn al unor ritualuri străvechi uitate de timp. Aceste urme tăcute ne spun că, înainte de cojani, ungureni sau boieri, aici au trăit oameni ai epocii bronzului, pentru care acest pământ a fost, la fel ca pentru noi, „acasă”.
Credința călătoare și biserica din magazie turcească
La fel de fascinantă este povestea credinței în Smeeni, care s-a împletit cu destinul oamenilor. Ungurenii, când au fugit din Transilvania, nu și-au lăsat în urmă sufletul: și-au demontat biserica de lemn bârnă cu bârnă, au încărcat-o în care și au reasamblat-o în noua lor vatră, ca pe cel mai de preț odor.
Dar istoria locului păstrează și o curiozitate rară: în satul din vale, înainte de bisericile de zid, slujbele se țineau într-o veche magazie construită de turci. Această clădire, rămasă din vremurile fanariote, a fost transformată și sfințită, devenind loc de rugăciune unde preotul Șerban boteza și cununa străbunici noștri. Intre anii 1845, 1846 si 1854 el semna acte de stare civilă. Astfel, fie că era vorba de o biserică „călătoare” de lemn sau de o magazie turcească devenită altar, credința a fost cea care a ținut comunitatea unită în fața greutăților.
Sursa acestor informatii se afla in Monografia comunei Smeeni „Smeeni, Perlă a Bărăganului„, scrisa de Valeriu Niculescu si Ilie Mateescu, aparuta sub tiparul editurii Editgraph, in 2012.
În plină iarnă, atunci când temperaturile scad, iar nevoia de încălzire devine stringentă, mulți cetățeni caută soluții pentru a-și asigura lemnele necesare. Unii aleg calea corectă și legală – cumpără lemne, se împrumută de la rude sau fac eforturi financiare pentru a trece peste sezonul rece. Din păcate, există și situații în care, chiar dacă puține la număr, unele persoane aleg varianta ilegală: tăierea copacilor din locuri unde cred că nu îi vede și nu îi verifică nimeni.
Un caz grav, la marginea satului Moisica
Un astfel de caz se petrece în această perioadă la marginea satului Moisica, (vezi video mai jos) unde o perdea forestieră de salcâmi, plantată în urmă cu aproape jumătate de secol pentru a proteja satul de viscol și de depunerile masive de zăpadă, a devenit ținta unor tăieri ilegale.
Această lizieră de salcâmi aparține comunei Smeeni, fiind bun public, nu proprietate privată. Cel mai probabil, cei care au recurs la aceste fapte au mizat pe ideea că zona este ferită de ochii autorităților și că jaful va trece neobservat.
De la câțiva copaci, la un jaf în toată regula
Primele semne au apărut în urmă cu aproximativ trei săptămâni, când peste noapte au fost observate câteva cioturi de salcâmi tăiați. La acel moment, situația nu a părut una alarmantă.
Lucrurile au devenit însă mult mai grave imediat după trecerea în noul an, 2026, când un proprietar de terenuri agricole din vecinătatea lizierei a observat că numărul copacilor tăiați crește de la o zi la alta. Zona s-a transformat rapid într-un adevărat jaf, cu tăieri masive și necontrolate.
Verificări în teren și primele măsuri
Duminică, viceprimarul comunei Smeeni, împreună cu un cetățean din satul Moisica, s-au deplasat la fața locului pentru a evalua amploarea distrugerilor. În urma verificărilor, au fost numărați aproximativ 110 salcâmi tăiați, în special exemplare mature, dintre cele mai groase.
Fiecare ciot a fost marcat cu vopsea roșie, iar în perioada următoare, cu sprijinul cetățenilor din Moisica, zona va fi monitorizată permanent, pentru a se observa dacă tăierile continuă.
În funcție de evoluția situației, vor fi luate măsurile legale care se impun, conform legislației în vigoare.
Un avertisment clar: bunurile publice nu sunt ale nimănui, sunt ale tuturor
Acest articol reprezintă un avertisment clar pentru cei care cred că pot profita de sezonul rece pentru a tăia copaci ilegal. Perdelele forestiere nu sunt simple rânduri de copaci – ele au un rol esențial în protejarea satelor, a drumurilor și a terenurilor agricole.
Distrugerea lor înseamnă expunerea comunității la viscol, troiene, pagube materiale și riscuri pe termen lung. Lemnul furat astăzi poate însemna probleme majore mâine.
Autoritățile locale fac apel la responsabilitate, spirit civic și respect față de bunurile comune, iar cetățenii sunt încurajați să semnaleze orice tentativă de tăiere ilegală. Legea va fi aplicată, iar astfel de fapte nu vor rămâne fără consecințe.
Spitalul Rural Smeeni – o fotografie, o poveste, un drum de peste 60 de ani
În centrul paginii a treia a ziarului România Liberă din 3 februarie 1965, o fotografie alb-negru atrage privirea prin simplitatea ei. Este Spitalul Rural Smeeni, surprins la doar șase ani de la inaugurare, într-o perioadă în care speranța se construia încet, cărămidă cu cărămidă, și se fotografia rar. Imaginea, semnată de AGERPRES, nu caută spectacolul. Doar consemnează.
Clădirea este sobră, cu două niveluri, ferestre mari și regulate, tipice arhitecturii funcționale a anilor ’60. Intrarea principală este marcată de un mic pridvor cu trepte largi, pe care două siluete în halate albe par să se fi oprit pentru o clipă. Poate un medic si o asistentă, care tocmai au ieșit sau urmează să intre. Fotografia ne spune că, în acel moment, spitalul era viu.
În fața clădirii, aproape ca un personaj secundar al fotografiei, stă parcată o mașină. Elegantă pentru vremurile acelea, cu linii rotunjite și crom discret, pare desprinsă dintr-un film est-european al epocii. Ce marcă este? Unii ar spune că aduce a Volga, alții ar jura că seamănă cu o Pobeda sau poate o Skoda mai veche. Fotografia nu ne dă un răspuns clar și poate nici nu trebuie. Mașina rămâne o întrebare deschisă, un mic mister care dă farmec imaginii.
Fotografie restaurata cu IA
Pe firmă scrie clar: „Spitalul Rural Smeeni”. Un nume care spune multe despre România acelor ani, când accesul la servicii medicale în mediul rural era o prioritate declarată și o provocare reală. Pentru comunitatea din Smeeni și satele din jur, acest spital nu era doar o clădire, ci un punct de sprijin, un loc unde drumul greu spre oraș se oprea.
Privind fotografia de atunci și realitatea de astăzi, contrastul este impresionant. Spitalul de Boli Cronice din Smeeni a traversat decenii, reforme, lipsuri și transformări, pentru ca astăzi să fie cunoscut și apreciat pentru serviciile medicale oferite la standarde europene. Dotările moderne, investițiile constante și recunoașterea din presa recentă arată cât de lung a fost drumul de la „spital rural” la unitate medicală modernă, conectată la cerințele prezentului.
Informațiile publice disponibile pe site-ul instituției vorbesc despre această evoluție firească, dar greu câștigată: extinderi, modernizări, echipamente noi și o preocupare constantă pentru calitatea actului medical. Toate acestea dau sens retrospectiv fotografiei din 1965. Privită azi, imaginea nu mai este doar un document de arhivă, ci începutul unei povești de continuitate.
Spitalul din comuna buzoiană Smeeni nu s-a născut modern. A devenit. Iar dacă acele ziduri ar putea vorbi, probabil ar spune că totul a început exact ca în fotografie: simplu, sobru, cu oameni în halate albe pe trepte și cu o mașină parcată în față, așteptând următorul drum.
În timp ce, în această iarnă, (2025-2026) mare parte din România – inclusiv Bucureștiul – a fost acoperită de un strat generos de zăpadă, oferind peisaje de un alb imaculat, zona Buzăului a rămas, din nou, la marginea fenomenelor specifice sezonului rece. Nu este o excepție, ci o realitate care se repetă de mai bine de un deceniu.
Episoadele de iarnă autentică au devenit tot mai rare în Bărăganul buzoian. Lipsa zăpezii, mai ales în lunile decembrie și ianuarie, se resimte acut, în special în agricultură, dar și în echilibrul natural al sezonului rece. Iernile ultimilor ani au fost blânde, cu temperaturi negative care, în medie, nu au coborât sub minus 10–12 grade Celsius. Paradoxal, aceste condiții au favorizat inclusiv răspândirea gripei, știut fiind faptul că gerul persistent contribuie la limitarea circulației virusurilor.
Privind însă înapoi, cu doar 10–15 ani, tabloul iernilor din Buzău era cu totul altul.
2012 și 2014 – iernile care au intrat în istorie
Anii 2012 și 2014 rămân adânc întipăriți în memoria colectivă a locuitorilor comunei Smeeni. Au fost ierni aspre, nemiloase, care au pus la grea încercare autoritățile și comunitatea, devenind cele mai cumplite ierni din ultima jumătate de secol în această parte de țară.
În iarna anului 2014, drumurile din zonă erau complet blocate de nămeți uriași, iar troienele ajungeau, pe alocuri, la înălțimea unei case. Localitatea era practic izolată. În acel context dramatic, autoritățile locale au fost nevoite să solicite sprijinul Armatei Române.
Un episod devenit emblematic pentru acele vremuri s-a petrecut la Smeeni, când un elicopter militar a aterizat pe terenul de fotbal al comunei pentru a prelua pacienți aflați în stare gravă. O femeie de 72 de ani, care suferise un atac cerebral și avea nevoie urgentă de îngrijiri de specialitate, a fost transportată de urgență la Spitalul Județean din Buzău. Alături de ea, un tânăr de 31 de ani, cu suspiciune de intoxicație cu monoxid de carbon, dar și alți pacienți din comuna Gherăseni, au fost evacuați aerian, singura soluție posibilă într-o zonă complet paralizată de viscol și zăpadă.
10 februarie 2012 – Udați, o cursă contracronometru pentru viață
Iarna anului 2012 a lăsat urme adânci și la marginea localității Udați, unde natura dezlănțuită a pus din nou autoritățile în fața unei situații-limită. Pe 10 februarie 2012, după aproape două săptămâni de izolare totală, comuna Smeeni trăia un adevărat infern: energia electrică fusese reluată doar parțial, în satele Udați, Lucieni, Căltuna și Albesti, în timp ce centrul comunei, satele Smeeni, Sălcioara și Bălaia rămâneau în beznă. Drumurile erau încă blocate în Udați și Lucieni, precum și pe DN 2C, în zona satului Bălaia, unde zăpada ajungea, pe alocuri, la 3–4 metri înălțime.
În acest context dramatic, o femeie de 80 de ani din satul Udăți, bolnavă grav de cancer, a avut nevoie urgentă de îngrijiri medicale de specialitate. Ambulanța nu a putut ajunge la domiciliul acesteia, drumul fiind complet acoperit de zăpadă. Din nou, singura soluție a fost intervenția aeriană. Autoritățile locale au solicitat sprijinul Armatei, iar un elicopter a reușit să o preia pe femeie și să o transporte la Spitalul Județean din Buzău. Intervenția promptă a echipajului aerian i-a salvat viața, într-o perioadă în care localitatea fusese practic izolată timp de aproape o săptămână.
De la ierni cumplite la ierni aproape inexistente
Contrastul cu iernile de astăzi este izbitor. Dacă în 2012 și 2014 zăpada domina Bărăganul buzoian, în ultimii 10 ani aceasta a devenit o prezență sporadică. Temperaturile minime din iernile recente, inclusiv la Smeeni, nu au mai coborât sub pragul de minus 12 grade Celsius, iar episoadele de ninsoare consistentă sunt tot mai rare și de scurtă durată.
Schimbarea este evidentă și ridică semne de întrebare nu doar pentru agricultori, ci și pentru întreaga comunitate, care asistă la dispariția iernilor de altădată. Troienele uriașe, drumurile închise zile la rând și intervențiile dramatice cu elicopterul par, astăzi, povești dintr-o altă epocă.
Pentru Smeeni și pentru întreg Bărăganul buzoian, iernile din 2012 și 2014 rămân repere istorice – martori ai unei clime care pare să se fi schimbat definitiv.
Într-o zi obișnuită de muncă, pe când soarele cobora domol peste câmpurile Smeeniului, țăranul Gheorghe Iancu se întorcea acasă, cu spinarea obosită și gândul la o mămăligă caldă. Dar ceasul odihnei avea să se prefacă, fără veste, într-o întâmplare vrednică de cronica satului.
Ajuns la poartă, Gheorghe găsi ușa încuiată. Bătu o dată, de două ori. Nimic. O strigă pe nevastă-sa, Leanca, dar răspuns nu veni. Cuprins de mirare și de un gând neliniștitor, țăranul își adună puterile și izbi ușa cu umărul, de o dărâmă din balamale.
În casă, Leanca zăcea pe jos, tulburată și fără grai. Întrebată de ce nu deschisese, femeia se bâlbâia, neștiind ce să răspundă. Gheorghe, cu inima strânsă, începu să caute prin odaie, ca omul care simte că adevărul se ascunde unde nu trebuie.
Și adevărul nu s-a lăsat mult așteptat.
Ridicând capacul unei lăzi mari, unde se păstrau lucruri de preț și haine bune, Gheorghe dă peste Ion Neagu Țăndărel, țăran din sat, ascuns ca un iepure prins în capcană. Într-o clipită, lada deveni scenă de teatru, iar casa – tribună pentru o dramă cu iz de comedie amară.
Țăndărel sări din ladă, Leanca îi ținu isonul, iar Gheorghe, orbit de mânie, apucă ce-i veni la mână și îl altoi pe rival cu o strașnică trânteală, lăsându-l fără simțire. Vecinii aveau să afle mai târziu că iubirea, când se ascunde în ladă, iese greu întreagă.
După această întâmplare, Leanca și amantul ei au dispărut din comună, fugind împreună, lăsând în urmă o casă goală, o ladă cu capacul rupt și un sat întreg cu subiect de vorbă pentru ani buni.
Așa s-a scris, despre Smeeni in ziarul Adevarul din anul 1903, în vremuri în care lumea fierbea, iar necazurile mari se amestecau cu păcate mărunte. O poveste de râs și de plâns, în care viața a fost, ca întotdeauna, mai năstrușnică decât orice ziar.