Monografia comunei Smeeni, apăruta in anul 2012, cuprinde numeroase informații istorice, care ne fac sa înțelegem cum trăiau locuitorii de pe aceste meleaguri în urmă cu aproape un secol. Informațiile culese de învățătorul Ion Gh. Tigau in lucrarea sa, “Monografia sociologică a satului Smeeni” sunt extrem de prețioase și vin sa contureze aspecte importante din viața oamenilor din acea perioadă.
In cele ce urmează si vom încerca să înțelegem cum era organizata viața oamenilor din Smeeni in perioada dintre cele două Războaie mondiale.
Incepem cu Recensământul din 4 aprilie 1941, care a înregistrat 2295 locuitori (1132 masculin şi 1163 feminin)
Sănătatea locuitorilor din Smeeni in acea perioadă era una precară. Din lucrarea învățătorului Țigău aflăm că unii sufereau din cauza frigurilor palustre (malarie) cauzate de țânțarii din bălțile din zona celor trei pâraie – Calmătui, Puturosul si Rușavăț.
De la animalele bolnave se contaminau cu microbi de dalac (boală de piele la cai și la unele vite cornute, manifestată prin inflamarea pielii ) multe suferinţe fiind cauzate de munca istovitoare, efectuată într-un timp relativ scurt (a doua praşilă la porumb, seceratul cerealelor, ogoarele de vară şi treieratul, transportul paielor în gospodării, însămânţările de toamnă şi culesul porumbului, tăiatul şi căratul cocenilor), totul făcut, din motive de economie, cu forţele proprii din familie.
Femeile participau la toate muncile agricole, mai puţin la arat şi transporturile de cereale la târguri, iar când copiii deveneau apţi de muncă, rămâneau să aibă grijă de nenumăratele treburi din gospodărie. Nu erau scutite nici în perioada de sarcină, iar la 14-20 zile după. naştere erau din nou prezente „în câmp.
Și copiii erau folosiţi în diferite activități în gospodărie şi la câmp, ceea ce le afecta timpul când trebuia să fie la şcoală. Erau luați la prașilă la secerat, unde aşezau palele de grâu pe legături, spre a fi legate de bărbaţi, în snopi, greblau, la treierat puneau băţul sau mânau vitele la „târâşul” cu care se duceau porcoaiele de paie de la batoză, pe câmp, la cules de porumb şi curățatul știuleților de foi etc.
In timpul campaniilor agricole, durata somnului era de 4- 5 ore, femeile chiar mai puţin, deoarece aveau grijă să pregătească şi mâncarea. Se mai odihneau cca. 15-30 minute în timpul mesei de prânz şi la „nămiezi”. In schimb se odihneau mai mult iarna, când mai efectuau doar îngrijirea animalelor şi alte treburi gospodăreşti. Acum femeile prelucrau cânepa, lâna, bumbacul, „făceau” săpunul (din grăsime animală şi leşie din cenuşă de lemn, înlocuită apoi cu sodă caustică), păstrau curățenia casei şi membrilor familiei.
Deşi aveau spaţiu suficient, iarna dormeau cu toţii în aceeaşi cameră, de obicei cea mai mică, ce servea şi ca bucătărie, în multe cazuri şi ca „odaie de mâncare”, deoarece era mai călduroasă. Rare erau casele în care, pentru dormit, se foloseau două camere, în cea mică părinţii şi copiii mici, în cealaltă, copiii mai mari.
La cca. 98 la sută din case, iarna nu se deschideau ferestrele, fiind puţine gospodăriile în care în acest anotimp se gătea pe vatra din tindă (sală).
Vara se dormea pe prispa casei sau pe galerie, iar cei care aveau terenuri departe de sat, înnoptau pe câmp.
Tot de la ION Gh. Tigău, aflăm că şi curățenia patului lasă de dorit, astfel că le invadau puricii şi ploşniţele, în acelaşi pat dormind de la una la 3-4 persoane. Ba se mai obişnuia ca în camera de locuit să se păstreze, pentru a nu îngheţa, putina de varză şi la unii chiar câte un purcel după sobă, un vițel sau miei, primăvara, spre a-i feri de frig.
Curăţenia caselor se făcea înainte de Paști, interior şi exterior, cât şi toamna, doar în exterior. Camerele nelocuite se curățau la Paştele următor, însă camera de locuit se igieniza şi înainte de Crăciun, în Câşlegi (interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce) şi în postul Paştelui.
Pereţii se văruiau cu lapte de var, pe jos se lipea cu pământ galben amestecat cu balegă de cal, uneori şi cu balegă de vacă. Casele nu aveau ferestre suficiente, din cele existente unele fiind deschise doar vara, cu teamă de muşte. Ba chiar fixau diverse materiale textile ca soarele să nu decoloreze mobilierul. Ion Gh.Ţigău ne informează însă că erau şi familii care aeriseau des şi corect, scuturau preşurile şi macaturile, foloseau două camere pentru dormit, membrii familiei se îmbrăcau întotdeauna curat.
Pentru încălzit se foloseau „sobe oarbe” alimentate cu paie, coceni de porumb, „ogrinji” (lujerii nutreţurilor mâncate iarna de vite). Iar pentru gătit se întrebuinţa o sobă cu plită în care se ardeau cocenii de la ştiuleţii de porumb, sau diverse resturi lemnoase. Erau şi gospodării în care iarna se gătea pe vatra unde se făcea focul în sobă, sau care foloseau sobele de gătit şi pentru încălzit. Vara se gătea afară sau în bucătării de vară.
Iluminatul se făcea cu lămpi cu gaz (petrol lampant), iar cu mult înainte, cu opaiţe, la care s-a revenit în 1916-1919, când gazul lampant lipsea sau se găsea cu mare greutate. Se mai întrebuințau şi lumânări, iar afară şi pentru activităţi în anexele gospodăreşti, felinare alimentate tot cu gaz.
Anexele gospodărești se construiau lipite de casă, obicei la care s-a renunţat după 1920: grajdul, magazia, şopronul pentru mijloacele de transport, eventual crama. Coteţul de păsări era din pământ pe structură de nuiele sau din zid, cel al porcilor era din scânduri, cât mai departe de casă, ca de altfel şi closetul, anexă despre care autorul monografiei specifica că a început din ce în ce mai mult să fie construite, după multă stăruinţă a căminului cultural şi a dispensarului medical local.
Gunoaiele se strângeau într-un loc anume, nu tocmai bine organizat şi rar în platforme, transportat primăvara şi toamna la câmp.
Iarna smeenarii purtau îmbrăcăminte groasă confecționata din lâna oilor, dar unii şi-o procurau și de la târg, Iar despre fetele mari se menţionează că se imbrăcau pentru sărbătoare mai rnult din oraş decât din casă.
Vara, bărbaţii purtau pantalon şi vestă subţire, flăcăii folosind haine subţiri cumpărate de la târg, dar de când preţurile au crescut, se ţese în casă, din lână îmbrăcăminte subţire. Albiturile de pat şi corp se confecţionau din pânză de bumbac sau de cânepă, iar în vremea războiului, când bumbacul se găsea cu greutate, foloseau aţică și america, cumpărate tot de la târg, iar pentru cearceafuri de pat şi izmene (indispensabili), se folosea pânza de in.
Din punct de vedere al igienei, aflăm că puţini făceau baie generală în timpul iernii, iar înainte de masă se spălau doar dacă erau murdari vizibil pe mâini.
Pentru spălat rufe se folosea săpun făcut în casă din resturile de grăsime de la porc sau din seu cumpărat, dar şi săpun cumpărat de la târg.
Starea de sănătate era influenţată de igienă şi de alimentaţie, destul de săracă dacă avem în vedere că multe produse ale gospodăriei erau comercializate la oraş – păsări şi ouă, lapte şi derivate, la aceasta contribuind şi nepriceperea în a compune și pregăti mâncarea și a se consuma cât mai puţin (adică de a economisi).
Se mânca borş, fasole, mai rar cartofi, iarna varză acră, praz, ridichi, mâncare de cartofi fără zarzavat sau bulion, cartofi rasol. Baza o forma mămăliga, pâine foarte rar, deoarece cea mai mare parte din grâu se comercializa, banii fiind folosiţi în acoperirea diferitelor nevoi gospodăreşti.
Copiilor mici însă, li se dădea dimineaţa şi puţină pâine, iar despre majoritatea elevilor aflăm că veneau la şcoală nemâncaţi. De acea, din 1941, cu donaţii oferite de Constantin Garoflid şi câţiva săteni mai avuţi şi mai darnici, s-a înfiinţat cantina şcolară. Unii dintre ei însă, serveau dimineaţa pâine, lapte dulce sau lapte bătut, iar în post coceau boabe de porumb. În timpul muncilor agricole, dimineaţa, după ce lucrau „o postaţă”, se consuma pâine cu brânză.
La Crăciun se tăia şi se consuma carnea porcului, dar Gh. Ţigău ne aminteşte că de la o vreme epizootiile de pestă porcină au determinat scăderea numărului de porcine. Se consumau ouă şi păsări, dar şi acestea erau decimate de bolile specifice. La Paşti, se tăiau 1-2 miei, restul fiind vânduţi la târg.
Ni se aminteşte şi de momente când s-au declarat epidemii de varicelă (vărsat de vânt), pojar, rubeolă, rare cazuri de râie (scabie), precizându-se că frigurile palustre (malaria) era o problemă cu care dispensarul se confrunta de ani de zile (endemie), boală care, uneori, se manifesta şi iarna. Iar în timpul războiului, lipsa medicamentelor şi a medicului, care era mobilizat, a îngreunat aplicarea acţiunilor profilactice şi curative. Vara erau multe cazuri de diaree şi dizenterie la copii între 5-7 ani, cu multe decese înregistrate în cazul copiilor sub 3 ani. Tot la copii erau şi cazuri de parazitism intestinal—limbrici, panglică, oxiuri. Ca boli sociale se menţionează în 1943, doar 6 cazuri de pelagră şi 8 de sifilis, dar multe cazuri de alcoolism
In sat erau 6 băcănii de unde se procurau: orez, fidea, zahăr, sare, mirodenii etc. Pâinea se făcea în casă, până în 1940 fiind procurată de la băcăniile din sat, aprovizionate de un brutar din Sălcioara şi de altul din Buzău. Exista şi un măcelar unde se sacrificau miei, viţei, mânzaţi, iar pescarii lipoveni veneau în sat cu pește proaspăt şi sărat. Legumele şi zarzavaturile, mai puţin ceapa, usturoiul şi salata (lăptucile), se cumpărau de la grădinarii din Buzău şi de la Ţinteşti. Fructele erau aduse de deleni şi munteni, care le schimbau pe porumb.
La petreceri se consuma vin de la viile hibride, producători direcţi (teraz), sau tescovină produsă din boasca rămasă după mustirea strugurilor. În sat erau 3 cârciumi unde se consuma vin şi ţuică, aduse din zona de deal şi munte a Buzăului. De la depozitele de stat se aprovizionau cu băuturi „de monopol”, adică diferite sortimente de alcool: secărică (culoare galbenă), mentă (culoare verde), chimion (culoare roşiatică) etc.
Relativ la asistenţa medicală, se relatează că Circumscripţia sanitară Smeeni avea în grijă 4 comune (Gherăseni, Voievodul Mihai Brădeanu şi Smeeni), fiind încadrată cu medic, agent sanitar şi moaşă, cazurile deosebite fiind tratate la spitalele din Pogoanele sau de la Buzău. Continuă însă ca unele afecţiuni să fie tratate de „doftoroaiele” satului, femei bătrâne, dar şi bărbaţi în vârstă, care acordau asistenţă la naştere, „tratau” luxaţii, fracturi, dureri abdominale, descântau de frică etc.
In capitolul despre istoricul aşezării, învățătorul Tigău menţionează că surplusul de cereale era păstrat în vechime de către locuitori în gropi ce aveau forma unui clopot cu gura în jos, doar Niţă Vernescu avea magazii. Gropile erau umplute cu paie şi arse până când pereţii se acopereau cu funingine, evitându-se astfel pătrunderea umezelii. Cu timpul s-a renunţat la acest sistem de depozitare
Ca unelte agricole smeenarii foloseau: furci din fier (furcoi), din lemn, sape, cazmale, lopeţi, greble, coase, seceri, dar şi pluguri, rariţe, prăşitoare, grape din fier şi mărăcini, tăvăluge din lemn, semănătoare, secerători, vânturători, batoze manuale de bătut porumbul, în sat fiind şi doi proprietari de maşini de treier acţionate de locomobile (vapor), începând cu semănătorile, toate celelalte maşini şi instalaţii fiind folosite în comun.
Ca îngrăşăminte se folosea gunoiul de grajd doar de câţiva săteni şi de către Constantin Garoflid, care-1 achiziţiona de la săteni, tot el folosind şi cenuşă de oase (pentru sfecla, morcovii şi ceapa de sămânţă), apoi toţi sătenii au inceput să-şi împrăștie pe câmp gunoiul de grajd.
Semănăturile se practicau peste tot, doar pe locurile arabile din luncă, cu teren nisipos, nu se însămânţa porumb şi leguminoase, în special fasole, deoarece nu erau compatibile cu solul. Cânepa se semăna de obicei la capetele locurilor cu porumb, bine ingrăsate în acest scop. Terenurile de păşune (pe luncă pentru oi şi izlazul comunal pentru vite) se foloseau în devălmăşie, 51,50 ha. din moşia Catacal, 25,50 ha. din moşia Dimancea, 12,50 ha. din moşia Riotu şi cca. 10 ha. de pe luncă se foloseau pentru producerea fâneţelor naturale.
Arăturile şi sernănăturile de primăvară la orz şi ovăz incepeau cum permitea vremea, urmau pepenii, porumbul, floarea soarelui şi fasolea, cânepa şi în final, meiul păsăresc şi dughia (părângul).
In privinţa recoltărilor, între 20-24 iunie se coseau grâul şi secara, pe la 27-28 iunie, orzul, 5-10 iulie, ovăzul, iar cânepa, 15-20 iulie (cea de vară) şi pe la 15 septembrie (de toamnă). Meiul şi dughia se recoltau între 15-29 iulie.
Se trecea apoi la efectuarea ogoarelor de vară (dezmiriştire), treierat (între 15-20 iulie), semănatul grâului (20-20 septembrie), culesul porumbului (10-15 octombrie).
Toate informatiile citite mai sus au fost preluate din cartea „Smeeni, Perlă a Bărăganului” autorii fiind Valeriu Niculescu si Ilie Mateescu, aparută in 2012 la editura Editgraph Buzau.
