Continuam călătoria prin Smeeni si vă prezentăm mai jos imagini video de pe Strada Brutăriei si Strada inv. Aurel Berescu (Strada Brânzăriei).
Primul clip este realizat in luna mai 2019, iar cel de-al doilea in aprilie 2014. Faceți comparațiile, iar dacă aveți comentarii le puteți adaugă mai jos.
https://www.facebook.com/razvannicula/videos/10216784106748408
Daca locuiești pe strada Primăverii din Smeeni atunci cu siguranță vei fi interesat sa vezi clipurile video de mai jos.
In primul vei vedea strada de la înălțime, de la Șoseaua Principala până la ieșirea din sat, către cazanul de țuică.
https://www.facebook.com/comuna.smeeni/videos/o.863151957146639/2219111834792043/
Cel de-al doilea clip este filmat în aprilie 2015 cu o cameră de bord și surprinde imagini video cu aceasta stradă înainte de a fi asfaltată.
Deși multi o știau ca strada Radulea, de curând aceasta stradă a fost denumită Strada Primăverii.
In perioada următoare pe aceste site vor apărea treptat imagini și clipuri video, cu felul in care arată diverse străzi din comuna Smeeni. Fie ca vor fi imagini de la nivelul solului sau imagini aeriene, veți putea urmări felul în care arată strada pe care locuiți in diverse momente din an.
Voi încerca sa vă prezint comuna si in mod special străzile în oricare din cele patru anotimpuri. Este un proiect ambițios început încă din 2015, atunci când, cu ajutorul unei camere video de bord, am filmat mai multe străzi din satul Smeeni.
In cele ce urmează vă rog să urmăriți câteva imagini aeriene cu cea mai lungă stradă din Smeeni, strada Bisericii.
Primul clip prezintă aspectul acestei străzi în luna mai 2019, iar cel de-al doilea în luna aprilie 2015. In cazul in care clipul video de mai jos nu este vizibil, click aici sa-l vezi direct pe Facebook.
Această pagină va fi actualizată periodic, cu poze si clipuri noi, de aceea vă rog să reveniți din când în când pentru a vedea aceste actualizări.
Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii este în fiecare an un prilej prin care sute de creștini ortodocși din Bărăganul buzoian se strâng in jurul Fântânii Tămăduitoare de lângă Smeeni, acolo unde mai multi preoți țin o slujba religioasa, recunoscuta și ca Agheasma Mica.
In 2019, sutele de credincioși pe care i-am amintit mai sus, nu si-au mai ales acest loc pentru a sărbători Izvorul Tămăduirii, chiar dacă ziua a fost una caldă si însorita. Anul acesta mai putin de 100 de persoane au fost prezente aici, semn ca tradiția de a veni aici in prima vineri de după Paște, se pierde încet, încet în negura timpului.
Rămân mărturie amintirile bătrânilor, încă legați de acest loc și care, găsesc prilej de fiecare data si povestesc câți oameni s-au vindecat după ce s-au spălat sau au băut apă tămăduitoare de la acest izvor.
Aceeași bătrâni sunt extrem de mâhniți că biserica de aici este aproape părăsită în decursul anului și tot ei sunt nostalgici după vremurile în care, săptămânal preoții din Smeeni oficiau slujbe religioase în interiorul ei.
Chiar dacă anul acesta, numărul celor prezenți a fost unul extrem de mic, la slujba de sfințire a apei, recunoscuta drept Agheasma Mică, au fost totuși prezenți 7 preoți, din satele si comunele vecine cu Smeeni, semn ca biserica încearcă să mențină trează credința oamenilor în acest loc.
Cei care au venit anul acesta și-au umplut civilizat sticlele şi bidonașele cu apa sfințită de preoții prezenți, apa recunoscută în întreaga țara pentru calitățile terapeutice, dar şi pentru că în jurul izvorului de la Smeeni au circulat zeci de povesti, mai mult sau mai puțin adevărate, în care mai multi oameni au găsit vindecarea de boli incurabile, bând sau spălându-se cu această apă.
In ceea ce privește distracțiile tinerilor din alți ani, pe pajiștea din jurul bisericii, aceasta s-a redus doar la câteva curse cu căruța. Au lipsit muzica, grătarele, micii si berea care, cel putin până în urmă cu câțiva ani îi ținea pe tineri aici pana pe inserate.
Începând cu data de 2 mai 2019, programul de circulație al autobuzelor TransBUS, pe traseul nr 14, prin Smeeni suferă câteva modificări.
In primul rând se modifica programul de plecare al fiecărui autobuz de la capetele de linie, respectiv Călțuna si Gara CFR. Detalii cu privire la acest aspect găsiți în poza atașată mai jos.
De asemenea, în urma mai multor solicitări din partea călătorilor, se modifica și amplasarea unor stații, astfel:
In Smeeni, stația de la Vulcanizare dispare și se va muta în fața grădiniței de lângă Primărie, respectiv în stația din centru de la „barul lui Tilică” în locul unde se aflau vechile stații de autobuz. Știm cu toții ca acolo există de altfel și cabinele de adăpostire în cazul în care afara plouă sau vremea este neprielnică. Totodată, stația facultativă de la Spital dispare definitiv, cei care ați așteptat pana acum autobuzele aici va trebui sa o faceți în continuare, însa în stațiile amintite mai sus.
La Sălcioara dispar noile stații, create special pentru autobuzele TransBus, acestea mutându-se pe amplasamentul vechilor stații, acolo unde se afla de altfel și cele două cabine de adăpostire (una pe stânga și una pe dreapta).
La Moisica autobuzele vor opri doar într-un singur loc, și la dus și la întors, respectiv pe vechiul amplasament al stațiilor, unde exista cabinele de adăpostire.
In celelalte sate stațiile nu suferă modificări.
In ceea ce privește noul orar al curselor, valabil de la 2 mai 2019, va rog sa consultați poza de mai jos, precum si site-ul transbusbuzau.ro. Trans Bus anunța ca in programul de luni până vineri, se vor executa 16,5 curse cu o frecvență de 60 min, pentru sâmbătă-duminică vor fi efectuate 12,5 curse cu frecvența de 60-90 min.
Berzele sau cocostârcii sunt niște păsări mari, singurele păsări sălbatice de aceste dimensiuni care își construiesc cuibul în preajma oamenilor.
Deși pare banal, cuibul de barză este una dintre cele mai spectaculoase și complexe construcții realizate în regnul animal. El este construit din crengi, rădăcini, pământ la care se adaugă paie, fân, iarbă, uneori chiar hârtie și cârpe.
Un cuib de barză folosit mai multi ani la rând poate ajunge, după numeroase reparații, la un diametru de 1-1,5 metri, o înălțime de până la doi metri. Prin adăugarea an de an de materiale noi în cuib, deși pare greu de crezut, un astfel de cuib poate ajunge sa cântărească intre 500 de kg și chiar 2 tone.
Cu o punctualitate de ceasornic, la jumătatea lunii martie, primele berze s-au întors si la noi in Smeeni si, cum era de așteptat, si-au ocupat locul binemeritat in cuiburile aflate pe stâlpii de electricitate. Nu stiu momentan care este recensământul acestor pasări la nivel de comuna, insa presupun ca sunt cel putin 10 cuiburi in toate satele localitatii.
Pe șoseaua principala, (DN2C) le putem vedea in cuiburile aflate la Sălcioara, in apropiere de târg si in satul Bălaia. Sunt foarte fidele locului de cuibărit, aici fiind casa lor unde își clocesc ouăle an de an. In zilele de vara își scot puii la zbor, iar toamna, cum le este obiceiul părăsesc cuiburile, îndreptându-se spre locuri mai calde.
Zilele trecute am surprins deasupra Smeeni-ului mai bine de 50 de berze. Zburau la zeci de metri înălțime, parca intr-un dans numai de ele știute, iar dacă le vedeai nu aveai cum sa nu fii fascinat de zborul lor.
https://www.facebook.com/comuna.smeeni/videos/2168471073189244/
Berzele sunt ocrotite prin lege şi pot să trăiască peste 30 de ani. Depun ouă în lunile aprilie-mai şi pot să aibă până la 6-7 pui care ies la lumină în iunie.
In tara noastră barza albă este ocrotită prin Legea rr. 13/1993, Legea nr. 137/1995, Legea nr. 103/1996, Legea 13/1998. In Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006
Omorârea păsărilor şi a puilor precum şi distrugerea ouălor şi a cuiburilor se pedepsește conform legii cu o amendă de 270 de euro ( aproximativ 1000 de lei)
În prezent, tot mai multe berze își fac cuiburile pe stâlpii de joasă tensiune, expunându-se la riscul de electrocutare și de incendiere a cuiburilor, riscuri care rămân o cauză principală de deces în rândul speciei.
De aceea, societatea Ornitologică Română (SOR) împreună cu companiile Enel din România au lansat in 2017 o aplicație smartphone unică în Europa, cu ajutorul căreia se încearcă realizarea recensământul berzelor albe din țara.
Aplicația “Uite barza” este disponibilă tuturor utilizatorilor de telefoane mobile Smartphone care vor să se implice în protejarea acestei specii de păsări.
Populația estimată de berze albe este cuprinsă între 180.000 – 220.000 perechi în Europa, în timp ce în România, numărul lor a fost estimat la 4.000 -5.000 de perechi.
Ghinion teribil pentru o tânără de 27 de ani din satul Mitropolia, comuna buzoiana Brădeanu. Deși circulă cu mașina destul de des pe drumul județean 203C, sâmbăta a avut neșansa sa provoace un accident rutier, după ce a intrat într-o intersecție, derutata de un semn de circulație, care peste noapte s-a transformat dintr-unul care semnifica sfârșitul drumului cu prioritate, într-unul care arata ca ai prioritate de trecere.
Nefericitul eveniment s-a produs la intersecția drumurilor DJ203C si DJ203I, in apropiere de localitatea Scutelnici. Tânăra șoferiță, ce se afla la volanul unui autoturism Opel, care se deplasa dinspre satul Mitropolia către Scutelnici, derutata de semnul buclucaș, nu a mai observat si Stopul care o obliga sa oprească la intersecția dintre cele doua drumuri. Autoturismul acesteia a intrat în coliziune cu un autoturism Fiat, la volanul căruia se afla un bărbat din București, ce circula regulamentar, pe drumul (DJ203I) dinspre orașul Pogoanele.
In urma impactului, cele doua autoturisme au fost avariate, pasagerii lor suferind multiple facturi. O femeie aflata pe scaunul din dreapta șoferului autoturismului FIAT, a fost nevoita sa primească îngrijiri medicale, fiind internata la acest moment la un spital din capitală. Șoferița găsita vinovata de polițiști a suferit o fractura la un deget de la o mana, precum si multiple contuzii în zona abdominala.
Deși polițiștii au stabilit cu certitudine ca vinovată pentru producerea acestui accident este șoferița din Mitropolia,pentru neacordare de prioritate, soțul acesteia susține că vinovat este si administratorul drumului si că totul s-ar datora indicatorului rutier, căruia cineva i-a dezlipit banda neagra, transformându-l astfel într-unul ce anunța ca urmează un sector de drum cu prioritate.
De altfel mai multi șoferi care au trecut prin zona au fost si ei surprinși de apariția acestui indicator rutier, afirmând ca nu este normal ca pe lângă un semn ce anunța ca exista un drum cu prioritate, la câțiva metri sa apară si semnul STOP.
“E un semn care anunță ca e un drum cu prioritate, dar nu inteleg de ce in fata este si STOP. Nu are cum sa fie si unul si celalalt. Saptamana trecuta nu era acest indicator aici, nu stiu cum a aparut acum… Daca nu esti atent aici, chiar poti sa o patesti. .. Este un semn care se contrazice cu celalalt.” ne-a declarat un șofer din București, surprins de transformarea peste noapte a acestui indicator rutier.
In urma evenimentului rutier polițiștii au deschis un dosar penal de vătămare corporala din culpă, continuând cercetările în vederea stabilirii cu exactitate a cauzelor producerii accidentului.
In cimitirul din Salcioara de Smeeni se afla ruinele unei foste biserici care, din spusele localnicilor datează de peste o suta de ani. Cei care trec prin acest loc pot observa undeva la marginea cimitirului, pe un loc mai înalt zidurile dărâmate ale acestei biserici, iar in mijlocul acestor ruine o masa de piatra.
Oamenii spun ca treptat zidurile din caramida s-au macinat odata cu trecerea timpului, iar acum ceea ce candva era o construcție impunătoare si plina de istorie, a ramas doar un loc uitat de oameni printre morminte.
Salcioara este o zona in Smeeni care in urma cu mai bine de 60 de ani era si sat. Acum zona este integrata in satul Smeeni, in actele oficiale nemaifiind pomenit numele de satul Salcioara. Numele de Sălcioara vinde la un vechi proprietar numit Salceanu, soția acestuia, Beatrice Salceanu fiind înmormântata în 1875 lângă biserica veche din cimitirul de la marginea satului aflat pe o colina.
Biserica veche din satul Sălcioara este situata in cimitirul din localitate, in partea de est si poarta hramul SF. Nicolae. Se crede ca a fost construită în anul 1806, (alte surse spun insa ca anul construirii a fost 1802.
In lucrarea s-a, Agricultura Veche, Constantin Garoflid nota ca aceasta a fost construită de însuși boierul Sălceanu, proprietarul mosiei. Din bătrâni insă s-a transmis că ar fi fost construită de niște călugări. A fost făcută din cărămidă amestecată cu bulgări de piatră.
Prima data a fost făcută în paiantă, apoi îmbrăcată în cărămidă. A fost acoperită cu şindrilă, iar mai târziu cu tablă neagră. Dușumeaua a fost făcuta din lespezi de piatra. A avut forma de corabie cu o mică turlă în față, unde în vechime se ţinea clopotul. Pictura a fost făcută în ulei însă nu se ştie nici anul şi nici pictorul.
A fost reparata si zugrăvita in anul 1882 de locuitorii satului Sălcioara la indemnul preotului Voicu Popa. Astăzi nu se mai cunoaște nicio pictură de pe pereții aproape dărmați. (Date extrase din registrele vechi aflate la biserica noua, din Salcioara). Nu a mai fost folosita din 5 noiembrie 1939, locul ei fiind luat de actuala biserica, cu același hram, aflata in fata Liceului Agricol din Smeeni, construita in 1926.
Până la cooperativizarea agriculturii, în special până la cel de-al doilea Război Mondial, fiecare locuitor al comunei Smeeni își lucra singur pământul cu atelaje proprii (dacă avea). În comun se folosea numai islazul comunal.
Primăvara, de cum se topea zăpada, gospodarii începeau să-şi pregătească uneltele, in special plugul. Îl curățau de un unsoarea dată peste iarnă ca să nu ruginească, îşi ascuțeau fierul (cuțitul) la fierarul satului, în așa fel ca atunci când câmpul se va fi zvântat să nu piardă nici o clipă. Şi când toate erau gata și natura oferea condiții prielnice, țăranul din Smeeni își punea plugul în căruță, opincile în picioare, își lua ceva de-ale gurii, puțină tărie şi pornea la treabă.
Cât era ziua de mare, încălzit de razele binefăcătoare şi mult așteptate ale soarelui, cu mâinile întinse pe coarnele plugului își îndemna boii sau caii pe brazdă; un om la brazdă începând de la marginea ogorului, un om la cormană ca să nu se deniveleze locul şi să nu se facă șanțuri, în care ar putea bălti apa din precipitații.
Semănatul cei mai multi îl făceau cu mâna. La păioase își lega pistelca de gât (o bucată de pânză de sac în formă pătrată) un capăt îl ținea cu mâna stângă, iar cu dreapta împrăștia sămânța. La porumb lucrarea era puțin mecanizată, de roata plugului care mergea pe brazdă se fixa o cutie circulară din tablă care avea un orificiu reglabil prin care picau boabele pe brazdă, mai dese sau mai rare, după voia agricultorului.
După semănat se borănea (fărâmița) arătura cu boroana cu colți de fier, apoi se grăpa cu boroana întoarsă sau cu grapa confecționata din mărăcini, peste care se puneau, uneori şi nişte greutăți. În unele cazuri se urcau copiii, care aveau o mare plăcere. Cei care aveau, tăvălugeau arătura cu un tăvălug gros din lemn, un utilaj de formă cilindrică, lucrare care avea rolul să lipească sămânța de sol, pentru a încolți.
La prășitoare buruienile se răreau doar prin prașilă. După posibilități şi hărnicie: o praşilă, două, trei.
Cositul a reprezentat dintotdeauna o lucrare de mare însemnătate şi de mare satisfacţie, când recoltele promiteau producții mari. Cei mai înstăriți recoltau cu secerătoarea mecanică simplă, sau cu secerătoare-legătoare trasă de animale. Dar majoritatea sătenilor coseau manual. Se sculau de dimineață să cosească pe rouă să nu se risipească sămânța din spice. Cositul era o treabă pe care n-o putea face oricine. Cerea îndemânare şi forţă. Astfel, ori scuturai recoltau, ori înfigeai coasa în pământ. Începătorilor li se întâmpla destul de des asta.
După coasă urma legatul în snopi cu mohor verde, dar mai ales cu fire de grâu smulse de dimineață, pe rouă. Legăturile se răsuceau cu îndemânare şi iuțeala numai de ei știute, de ele in special, femeile, pentru că cel mai adesea bărbații coseau iar femeile legau şi strângeau în clăi, niște grămezi de snopi într-o formă de două linii încrucișate, dar deasupra se punea un snop sub formă de „vârf’. Aceste clăi se numeau „jumătăţi”. În clăi stăteau snopii până oamenii îşi făceau timp să treiere.
Treieratul se făcea fie pe arie, în curte, fie cu mașina de treierat (batoza) pusă în funcțiune mai întâi de un motor cu aburi, iar mai târziu cu combustibil. Treieratul în curte, pe arie, se făcea mai ales la orz, ovăz, mazăre şi fasole. In centrul ei se înfigea un stâlp puternic numit steajăr de care se lega odgoru (priporul), frânghie ce dirija mersul cailor înhămați la tăvălugul de piatră menit să zdrobească spicele.
Cu o seară înainte se stropea aria, se mătura bine se încărca cu recolta care urma să fie treierată şi după ce o usca soarele începea treieratul. Cât era ziua de mare copiii mânau caii în jurul steajărului, răsucindu-se şi desfăcându-se de zeci şi sute de ori până spicele erau bine scuturate. Din când în când se executa întorsul, treabă prin care se scoteau la suprafață spicele dedesubt care nu au fost scuturate suficient.
La batoză, treaba se lucra în echipă, numită „ceată”. Se uneau prieteni şi rude pentru că era nevoie de multe brațe de muncă. Care la cărat snopi, care la aruncat pe batoză (bărbații), cu o furcă în două coarne, de lemn şi cu coadă lungă, alții sus pe batoză la desfăcut snopii şi dirijați în batoză, alţii la saci şi la fundul batozei (femei), pentru îndepărtat şi aranjat paiele în grămezi, pentru „târâș”, iar copiii, în culmea fericirii contribuiau la transportul „târâșului” cu caii la cât mai mare distanța şi cât mai grupate, pentru ca paiele să nu se amestece cu ale altora.
Mare atenție au acordat bătrânii, bunicii şi străbunicii, păstrării cerealelor pentru un an sau mai mulţi, întrucât nimeni nu ştia cum va fi vremea în anul viitor, pentru recolte. Cerealele se păstrau în podul caselor, în camere nelocuite sau în gropi de bucate special amenajate. Le săpau, adânc în formă de ventuză, se ardeau bine, ba se lipeau şi văruiau ca să împiedice pătrunderea umezelii. Peste gropi se ridicau glugi de coceni sau căpițe de paie în același scop.
După Primul Război Mondial, locul acestor gropi a fost luat de magazii din lemn special construite şi de porumbare.
Aceste munci tradiționale ale câmpul sunt astăzi amintiri sau mai bine zis „istorie”. Sursa informațiilor de mai sus o găsiți pe comunasmeni.ro . De asemenea mai multe informații despre agricultura țăranilor din Smeeni, dar si din satele Bărăganului, la începutul secolului trecut, găsiți aici,
In “Monografia sociologică a satului Smeeni” scrisă de Inv. Ion. Gh Tigău în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, există pagini întregi in care se amintește despre tradițiile, superstițiile și obiceiurile păstrate cu sfințenie de locuitorii din Smeeni-ul de acum 100 de ani.
Despre semnele morții unui om se autorul scrie că acestea apăreau odată cu trosnetele grinzilor, meselor, scaunelor sau altor articole de mobilier din locuință, la cântatul cucuvelei sau atunci când găina cânta cocoșește. De asemenea era semn de moarte, dacă cineva visa o casa neterminată sau una părăsită care începea să se dărâme, sau se arătau in vis gropi, ori un șanț lung. Dacă se visa că cineva își scotea sau îi cădea un dinte, după intensitatea durerii și locul dintelui, deceda o rudă apropiată sau mai depărtată, un străin etc. In caz de boală, semnele apropierii morții erau subțierea şi înnegrirea în interior a nărilor, subțierea și învinețirea buzelor, înnegrirea unghiilor etc.
Se credea că este bine când cineva deceda în Săptămâna Luminată (săptămâna Paştelui) şi că nu era bine în Săptămâna Patimilor (înainte de Paști). Pentru ușurarea morții se făceau slujbe numite „masluri” şi „iertarea” faţă de cei care bolnavul greșise şi invers. Era îmbrăcat cu rufe curate şi se chema preotul pentru spovedanie şi împărtășanie.
Când bolnavul începea să spună, vorbe fără noimă, zicând că vorbește cu morții din familie sau cei pe care-i cunoscuse în viaţă, se aprindea candela, se făcea ordine în casă, iar când semnele de sfârșit se accentuau, se aprindeau 2-3 lumânări, una ținută în mâna muribundului, celelalte în dreptul capului, operație care nu se făcea de rude apropiate, decât in cazuri excepționale.
Dacă cineva se chinuia mult se aducea la căpătâi lui partea de sus a jugului (cerghişa), crezându-se că în timpul vieţii a pus jug pe foc. Dacă murea cineva fără lumânare, trei ani la rând se ducea la biserică, pentru slujba de inviere, câte o lumânare de ceară curată, cu care preotul dă lumină în momentul când se spunea: Veniţi, de luați lumină !
Se credea că sufletul rămânea trei zile la streașina casei, în ziua înmormântării plecând la picioarele tronului lui Dumnezeu, pentru judecată.
„Despre sufletul omului şi cele sfinte„, Ion Gh. Ţigău face o trecere în revistă a credințelor despre duhurile rele – diavoli, iele şi altele. Se fac referiri şi la descântecele pentru diferite boli. Despre săteni se spune că erau credincioși, dovadă că atunci când treceau pe lângă biserică se închinau, la fel când ploua, tuna şi fulgera. Credeau în puterea blestemelor şi „făcăturile vrăjitorești”, mai ales în „datul cu argintul viu”, vrajă care putea provoca boli cu dureri musculare, osoase, congestionarea ganglionilor, cu „chiroteală” sau „găinare” (boală îndelungată), dar şi în legătură cu „punerea cuțitului” (junghiuri).
Erau respectate şi sărbătorile considerate păgânești: Chilichii * ființe imaginare din superstițiile populare, care dau anumite interdicții oamenilor pe o perioadă de timp*(Filipii), în posturile Paştelui şi Crăciunului, când gunoiul sau cenușă nu erau date afară din casă şi nu se lucra ca să nu vină lupul la oi şi a nu le muri animalele; Sân Toader, când se tundeau oile la coamă, pe frunte, copite şi la coadă; Barbura, în postul Crăciunului, când se ungeau pe frunte, obraji, bărbie şi mâini, cu usturoi amestecat cu miere; Foca , în iulie, când nu se lucre pentru „a nu fi rău de foc”; 3 zile de marţi şi 3 de joi, după Paşti; Caloianul, Paparuda, alte 3 zile de marţi şi de joi.
Unii nu-şi încălțau ciorapii stând pe pat, pentru a avea noroc de porci, alţii nu dădeau cu mătura pe pat spre a avea noroc de oi, duceau caii la biserică de Bobotează spre a fi botezați de preot, stropeau grajdul şi coteţele cu aghiazmă. Respectau postul de miercuri şi vineri. Nu se cosea vinerea pentru a nu avea dureri de ochi cel care cusea sau cel căruia i se cusea. Nu se torcea vinerea spre a avea noroc de oi. Marţea si sâmbăta nu se croiau lucruri de îmbrăcăminte, crezându-se că, cel care le va purta nu trăia. Nu se pleca la drum marțea, deoarece nu avea succes în călătorie. Credeau că le merge rău dacă li se ieşea în cale cu sec (un vas gol), iepurele sau preotul.
In vreme de secetă se organizau procesiuni, mai spre fântâna de la vechea vatră a satului— Fântâna miraculoasă. Uneori aici se aduceau şi moaștele unui sfânt. Cei suferinzi erau așa de multi că preoții nu pridideau cu slujbele şi rugăciunile, lunea, miercurea şi duminica. Ion Tigău amintește de faptul că, spălându-se cu apa de la Fântâna miraculoasă, aici s-a vindecat o fetiţă bolnavă de epilepsie și un orb.
După o vreme, totul s-a liniştit, doar vara oprind aici trecatori care luau apă în sticle şi se spălau pe faţă. Martore ale acelei vremi, erau cele câteva cruci ridicate aici de cei care s-au vindecat.
Despre Ceremoniile de peste vară in lucrarea invatatorului Tigău, scrisă in urma cu mai bine de 8 decenii, se fac referiri la câteva obiceiuri şi credințe legate de perioadele de secetă şi „invocarea „ ploii. Intre acestea, era şi „Caloianul”, ce se practica a treia marți după Paşti.
Se modela de către fete (de la 4-6 ani la 14-16 ani), o păpușă din lut, se punea într-o cutiuța şi era bocită ca un mort. După miezul nopții plecau cu caloianul pe ulițele satului, plângând şi îngropau jumătate într-un lan de grâu şi cealaltă jumătate o aruncau într-o fântână sau în gârlă. Băieții le urmăreau, dezgropau jumătatea păpușii şi luau banii puși de fete în credința că trebuia să plătească vămile văzduhului. La prânz, avea loc masa de pomenire, la casa unde s-a făcut caloianul, cu plăcinte şi gogoși, banii pentru făină, ouă, untură şi brânză fiind adunați de la fete sau din colindele pe la casele celor înstăriți.
După masă urma „paparudirea”, adică stropirea cu apa scoasă din fântânile satului. Ţigăncuşele, dezbrăcate complet şi având crengi de boziu în jurul coapselor, dansau învârtindu-se şi sărind, prin curțile oamenilor, cântând şi bătând din palme o melodie şi un text prin care cereau ploaie. In zilele de caloian şi paparude femeile nu lucrau, iar la câmp se muncea numai până la prânz, fiindu-le teamă de grindină şi trăznet (tunete cu fulgere).
Primăvara şi vara se organizau clăci (munca în comun) la arat pentru semănatul orzului, ovăzului şi porumbului, participanții fiind serviți cu țuica, pâine cu brânză sau peste fript, ouă fierte şi vin. La fel şi la prăsitul porumbului, cositul şi legatul cerealelor păioase, clăcile care se făceau când cineva îşi ridica casă nouă.
Aceste clăci se organizau, de obicei, în Joia Mare, în cele 3 zile de marți şi joi de după Paști şi de Rusalii, la Izvorul Tămăduirii, la Pantelimon şi Pobreajăn (Schimbarea la faţă).
Toamna se organizau clăci pentru cules porumb, curățat știuleții de foi, participanții fiind serviți pe câmp cu o gustare. Cei care curăţau seara porumbul de foi, primeau vin şi boabe fierte de porumb. La clăcile de iarnă se torcea lâna sau cânepa, mâncându-se boabe de porumb fierte sau pâine şi vin.
Despre „apa neînceputa, adică scoasă dimineața din fântână se credea că este benefică pentru descântece. Existau credințe şi despre vânturi, ce erau trimise de Dumnezeu: Crivățul, care bătea în cea mai mare parte a anului (2/3), Austrul (pe direcția sud-vest), Băltăreţul (sud-est), Munteanul (nord-vest). Crivățul şi Băltărețul aduceau ploi, iar despre Muntean şi Austru (Sărăcilă), că sunt vânturi care aduceau „sărăcie”.
Dacă la Bobotează bătea Austrul, se credea că va urma o vreme secetoasă, iar când bătea Crivățul rece de iarnă, se spunea că „bate de pe gheața”.
In legătură cu nivelul de ploaie al fiecărei luni, se practica, la Anul Nou şi obiceiul cu cele 12 foi de ceapă, pe care se presăra sare şi, în funcție de nivelul de umiditate, se stabilea care luni erau ploioase. După splina porcului tăiat la Crăciun se cunoștea” durata şi asprimea iernii. Dacă atunci când bătea vântul se formau vârtejuri multe şi mari, însemna că va fi secetă. Când bătea piatra se înfigea un topor sau un cuțit în pământ.
